La Consiliul JAI din 8 decembrie, Croația a fost primită în spațiul Schengen, cumva „peste rând”, în timp ce României și Bulgariei li s-a trântit ușa în nas. „De vină” au fost, ca de obicei, două state cheie ale zonei euro: Austria (care a respins România) și Olanda (care a respins Bulgaria). Trecând peste deranjul din România (similar, probabil, și în Bulgaria), este interesant de observat ce s-a întâmplat, după vot, în ansamblul Uniunii Europene, prin prisma declarațiilor mai multor oficiali din statele membre.
Pe scurt, o avalanșă de luări de poziție în care se laudă progresele (și, pasămite, meritele) României și se deplânge decizia Austriei…
Acum, se știe de când lumea că diplomația conține întotdeauna o doză apreciabilă de ipocrizie. Austria nu s-ar fi opus dacă n-ar fi avut acordul tacit al majorității statelor Schengen, mai ales că pretextul imigranților ilegali era contrazis de statistica instituțiilor de specialitate (în special, a Frontex). Și atunci, de ce au simțit europenii nevoia să critice (cu blândețe, totuși) decizia Vienei?
În primul rând, ca să „dea aspect” democrației.
România (respectiv președintele și ministrul de Externe, pentru că premierul nu pare să fi înțeles nimic din tot episodul) știa, încă de la sfârșitul lui noiembrie, că Austria se va opune. Conform uzanțelor diplomatice, dacă, înaintea unui Consiliu, o țară își exprimă opoziția față de solicitarea altei țări, aceasta din urmă nu forțează introducerea pe ordinea de zi a solicitării respective. De ce? Pentru că într-un Consiliu nu te cerți ca la piață. Nu impresionează pe nimeni „persecuția”. Statele terțe se vor mulțumi să spună împricinaților: „Mai negociați și, după ce vă înțelegeți, mai discutăm!”
Mai este un aspect tehnic. Dacă, totuși, se forțează votul, un nou vot va avea loc mult mai târziu, pentru că se presupune că negocierile trebuie să plece de la un nivel mai scăzut: nu sunt, adică, mărunțișuri, ci elemente grave care au generat un asemenea vot negativ.
De aici rezultă că pentru respingerea României (și Bulgariei) s-a jucat un joc în care România a intrat de la început. Așa cum România știa că Austria se va opune, tot așa și Austria (și celelalte țări) știa(u) că România se va ofusca. Momentul de umflare a tărâței patriotice trebuia să existe, ca să deturneze atenția de la alte elemente de politică internă și ca să fie arătat cu degetul un „dușman”. Firește, declarațiile ulterioare ale oficialilor din alte state despre „meritele României” și afirmația fără echivoc a președintelui Iohannis (că nu va fi nici un boicot la adresa firmelor austriece) au calmat opinia publică.
Cel mai important mesaj a venit de la ministrul de Externe. Dl. Aurescu, pe care avem destule motive să-l criticăm, a avut de această dată mesajul exact: „să lăsăm diplomația în seama profesioniștilor!” Bogdan Aurescu nu este de ieri în diplomație și mesajul e un argument în plus că, la nivel înalt, se știa dinainte cum vor decurge lucrurile.
S-au auzit, în context, mai multe voci, unele foarte cunoscute, care au invocat amestecul/influența Rusiei în decizia de respingere a candidaturii țării noastre.
E posibil ca Austria să servească interesele Rusiei?
Răspunsul scurt este că probabilitatea este infimă. Resursele și pârghiile de influență ale Rusiei în Uniunea Europeană sunt, totuși, limitate și monitorizate, în contextul escaladării masive a conflictului din Ucraina. Iar neadmiterea României în Schengen este o miză prea mică pentru ruși în acest moment.
Se poate spune, însă, altceva! Anume că, dacă își permite o asemenea poziție categorică (chiar dacă are acordul tacit al celorlalți parteneri occidentali), Austria joacă un rol deosebit în ansamblul Uniunii, ca și Olanda, de altfel.
Când e vorba despre Uniunea Europeană, opinia publică și comentatorii din România se uită în primul rând la țările mari – Germania, Franța, eventual Italia – și ignoră ceea ce am putea numi „anatomia și fiziologia UE”. Statele membre ale Uniunii sunt și ele grupate, după afinități și interese comune, în grupuri regionale, mai mult sau mai puțin închegate.
Rolul Austriei (și Olandei) în UE. La noi se știe, distorsionat de altfel, doar despre „Grupul Vișegrad”. După cum se vede în imaginea atașată, există foarte multe grupuri formale și încă și mai multe „bisericuțe” informale.
Ceea ce ar trebui să știe opinia publică românească este că Austria a relansat, de la intrarea în UE (1993), o politică de control al bazinului Dunării, reluând o ofensivă geopolitică spre Sud-Est pe care o începuse încă din 1683, după asediul Vienei.
Astăzi, dacă privim pe hartă, Austria pare mică și neutră, dar nu trebuie să uităm trecutul ei imperial. Austria este o poartă a Europei Occidentale, dar, în același timp, este și „Marca de Est”, care gestiona expansiunea Europei spre Orient.
După prăbușirea sistemului comunist, Austria a devenit, nu doar geografic, ci și geopolitic, centrul de echilibru al continentului. Austria poartă multe responsabilități (încă ascunse în arhive) în privința secesiunii fostei Iugoslavii. Existența, la sud, a mai multor state mici, cu o solidă moștenire culturală de sorginte habsburgică, avantajează net Viena.
Nu este deloc întâmplător că, acum, Croația a fost primită în Schengen.
Să mai observăm că, în timp, cel mai mare concurent în zonă al Austriei a fost Ungaria. Revoluția de la 1848 de la Budapesta a fost îndreptată în primul rând împotriva dominației austriece și toată politica ulterioară a Ungariei a fost de a-și securiza un spațiu de influență diferit de al Austriei. Grupul de la Vișegrad este o astfel de construcție, la care Austria a vrut să adere, dar, până acum, a fost amânată.
În ultimii ani, Ungaria a cultivat cu insistență o apropiere de Serbia, o Serbie foarte izolată și, deci, fără marjă de manevră. Admiterea Croației în Schengen sugerează că Austria vrea să „încercuiască” zona de influență maghiară. Mulți mă vor întreba: bine, dar atunci de ce Austria s-a opus intrării României, întrucât este cunoscută istoria tensiunilor româno-maghiare? Paradoxal, Austria nu are de ce să crească antagonismul româno-maghiar la nivelul populațiilor celor două țări. Pentru Viena e suficient atât cât este! Dar trebuie să vedem și faptul că admiterea României în Schengen ar duce la o apropiere româno-maghiară (și economic, dar și socio-cultural), apropiere care nu avantajează Austria.
În momentul actual, o constantă a politicii și diplomației noastre trebuie să fie păstrarea României de aceeași parte cu Ungaria în orice clivaj geopolitic. Dacă observăm asta, ieșirile președintelui Iohannis (Jó napot kivannok, PSD!) și ale unor fruntași din UDMR capătă alte înțelesuri.
Să mai spun (dar voi reveni într-un material ulterior) că se profilează o axă Olanda-Austria, în care Germania este, deocamdată, doar partenerul din umbră. Canalul Rin-Main-Dunăre și portul Constanța au, în continuare, o importanță majoră!
Zona Euro – viitoarea Uniune.
