Consiliul Național Secuiesc (CNS) i-a trimis o scrisoare (de peste o sută de pagini!) premierului Nicolae Ciucă, scrisoare în care i se solicită acestuia să respecte angajamentele pe care şi le-a asumat România în anul 1993, când a aderat la Consiliul Europei (CoE). Mai precis, scrisoarea se referă la acele angajamente în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale pe principiile definite în Recomandarea 1201/1993 a Consiliul Europei: restituirea proprietăţilor naţionalizate ale bisericilor şi înfiinţarea şi funcţionarea şcolilor bisericeşti. Aparent, o chestiune discutată și răsdiscutată, greu de transformat într-o acțiune puternică și nouă… Liderii UDMR n-au comentat deloc evenimentul.
Totuși, ceva e la mijloc…
Să stabilim derularea faptelor!
Joi, înainte de Crăciun, liderii CNS susțin o conferință de presă, la Sfântu Gheorghe. Până aici, banal. Nu știm dacă presa de limbă română a fost invitată, dar știm că toate informațiile despre (și fotografiile de la) eveniment au fost preluate de mass media românești după surse din Ungaria – în special, agenția Hirado. Două întrebări: 1. de ce nu se duce și presa românească la asemenea evenimente publice? și 2. are presa românească traducători buni de limba maghiară?
La prima întrebare, un răspuns poate fi și că presa română nu a fost invitată (greu de crezut, totuși, pentru că interesul CNS este, în primul rând, să genereze reacții ale autorităților române), dar și că presa română nu a dat curs invitației.
A doua întrebare este încă mai importantă. În presa română, nu există interes pentru o cunoaștere solidă a limbii maghiare. Aș spune că nici românii, în general, nu (mai) sunt interesați de concetățenii maghiari. Asta este foarte rău! Voi explica de ce, un pic mai departe.
Ceea ce transpare din relatările de presă este că respectiva scrisoare nu a fost făcută publică! La conferința de presă, președintele CNS, Balázs Izsák, a vorbit despre scisoare, dar n-a prezentat-o și nici n-a citat din ea. Balázs a enumerat câteva probleme (restituirea proprietăţilor bisericilor şi funcţionarea şcolilor bisericeşti), a sugerat că admiterea României în acordul Schengen ar putea fi înlesnită de rezolvarea problemelor de mai sus și a mai spus că „Acest lucru [adică rezolvarea problemelor în cauză] înseamnă, în esenţă, autonomia teritorială.” În limba română, propoziția de mai sus semnifică (direct, fără interpretare) că „rezolvarea problemelor respective este echivalentă cu autonomia teritorială și, deci, nici nu ar mai fi nevoie de formalizarea acesteia”. Oare? Dar să nu facem, deocamdată, un proces de intenție!
Ce rezultă de aici? Că scrisoarea e o nouă petiție cu exemple de situații litigioase ale bisericilor istorice maghiare cu statul român și că, foarte probabil, nicăieri în scrisoare nu se pomenește, expressis verbis, despre autonomia teritorială. Dar, într-o formulare interpretabilă, Balázs Izsák a pomenit, verbal, la conferința de presă, despre autonomie. Iarăși foarte probabil, la conferința de presă, președintele CNS a vorbit în maghiară. Ceea ce a apărut, scris, în presa din Ungaria, a fost, probabil, editat în așa fel încât presa românească să reacționeze emoțional și excesiv.
În concluzie, eu sunt aproape sigur că scrisoarea CNS este doar un pretext pentru ca autonomia să mai fie solicitată verbal, încă o dată, pe modelul picăturii chinezești. Rostul acestei solicitări obsesiv-repetitive este de a menține metafora „secuimii” ca o cetate asediată de românii care vor să o distrugă (adică să o asimileze).
Mai departe. De ce a transmis CNS scrisoarea premierului și nu președintelui? Având în vedere că ideea de autonomie implică o modificare majoră a Constituției, primul destinatar ar fi trebuit să fie președintele României, apoi, în ordinea de precădere, președintele Senatului, președintele Camerei Deputaților și, la urmă, premierul.
Țintirea sub nivelul maxim nu este întâmplătoare. Ea susține ideea că, în textul scris, nu apare solicitarea formală a autonomiei. Dar erodează încrederea – câtă mai este! – dintre români și maghiari.
Ca de obicei, reacțiile politicienilor români au fost lipsite de înțelegere, aș spune chiar „populiste”. Reprezentanții PSD și PNL au debitat aceleași lozinci despre: „România e un exemplu pentru respectarea drepturilor minorităților”, „[autonomia este] o temă anacronică în Uniunea Europeană”, „aceleași teme reșapate și refolosite, aceleași subiecte pe care s-a pus praful istoriei, scoase de la naftalină și utilizate în mod repetat, poate-poate o ieși un scandal”, „idei care merg pe contrasens total cu valorile europene, o viziune extremă și subiectivă care nu își mai are nicăieri vreun ecou”, „România și lumea întreagă au depășit de mult acest moment”.
Oare?
Să fim realiști! Dacă, la un moment dat, în statul român, s-ar întâmpla un cutremur politic și social (revoluție, război etc.), și în „Ținutul Secuiesc” s-ar desfășura un referendum de independență, cum credeți că ar vota cetățenii de acolo, de bunăvoie și neconstrânși de nimeni?
A făcut vreodată cineva un sondaj (solid, științific) între locuitorii din zonă pe tema autonomiei și/sau independenței? Poate că SRI a făcut… Poate că structuri afiliate UDMR au făcut… Dar rezultatele unor asemenea sondaje nu s-ar da niciodată publicității.
În Occidentul foarte democratic, referendumurile de independență ale Cataloniei și Scoției au fost fie reprimate, fie manevrate în așa fel încât să nu ducă la secesiuni. Puterea centrală a pus batista pe țambal și orice dezbatere pe temele respective a fost amânată sine die.
Secesiunile din Europa de Est a sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI au fost rezultatul unor ciocniri geopolitice, în urma cărora țări care aveau un potențial economic important au fost fărâmițate de către câștigătorii ciocnirilor.
Să reținem două principii!
Primul este acela al puterii politice. Puterea care cedează suveranitate se autodistruge.
Al doilea este cel al fisurilor identitare. Dacă un obiect începe să aibă fisuri, iar acestea nu sunt închise la timp, obiectul se va sparge pe liniile fisurilor la primul șoc, extern sau intern. Fisurile se pot trata doar prin strângerea legăturilor economice și prin speranța într-un viitor comun.
Să revenim la România și la concetățenii noștri maghiari. Putem să spunem, noi, majoritarii români, că le oferim maghiarilor/secuilor speranța într-un viitor mai bun în România? Categoric, nu! Toate sondajele naționale, începând de prin 2009, arată că, în proporție de peste 50%, oamenii cred că România se îndreaptă într-o „direcție greșită”. În ultimii doi ani, procentajul a atins valori incredibile de pesimism, de până la 78%!!! Păi, dacă puterea politică nu-i poate convinge pe majoritari că mergem către un viitor mai bun, cum o să fie convinși minoritarii?
Fisurile nu se vindecă prin lozinci.
S-a vorbit (de către dl. Dan Dungaciu) despre faptul că demersul CNS dă apă la moară Federației Ruse, prin aceea că slăbește unitatea europeană. Da, așa este! Dar „unitatea europeană” de ce nu atenționează Kievul că recenta Lege a minorităților din Ucraina nu este în măsură să crească simpatia vecinilor, ci dimpotrivă?
Dacă maghiarii din România își afirmă identitatea națională și refuză interacțiunea cu statul român, aceasta este pentru că ei simt că nu primesc nimic bun de la acest stat. Noi, românii, îi acuzăm de iredentism pe maghiari, dar nu suntem în stare să ne susținem propriile trăsături identitare (conștiința națională, limba, credința, obiceiurile și tradițiile pozitive).
A nu trata cu seriozitate și temeinicie problemele concetățenilor maghiari (multe dintre ele, desigur, ofensatoare pentru majoritari) înseamnă, de fapt, adâncirea fisurilor din societatea din România.
