Anul 2022 a fost dominat, în Europa și, indirect, în întreaga lume, de războiul din Ucraina. Despre acest război sunt foarte multe de spus: politic, geopolitic, economic, militar, informațional, comunicațional și, nu în ultimul rând, al dreptului internațional. Vom discuta, pe îndelete, multe aspecte din domeniile de mai sus. În acest material, însă, ne vom opri doar la estimarea duratei acestui conflict și la consecințele cronicizării lui.
Înainte de toate, trebuie să subliniem că, în vreme de război, toate, dar toate!, informațiile sunt cenzurate (cel puțin parțial) și se distribuie în regim de propagandă. Este valabil și pentru informațiile din surse rusești, dar și pentru informațiile din surse occidentale. Iar informațiile de pe canalele oficiale din țările aflate „în prima linie” (deci inclusiv România) sunt controlate mai sever decât cele din Statele Unite, de exemplu. Vom fi nevoiți, prin urmare, să facem estimări cu o marjă de probabilitate relativ mare.
Vestea proastă este că războiul va continua foarte mult timp. Posibilitatea unei încheieri rapide ar apărea doar în două cazuri extreme: fie escaladarea bruscă la un conflict nuclear, fie colapsul intern al unuia dintre cele două regimuri care conduc beligeranții formali, Federația Rusă și Ucraina. Un război nuclear nu este dorit de nimeni. Într-un asemenea caz, toate deținătoarele de arme nucleare vor fi incitate să le folosească în reglarea unor conturi proprii (de exemplu, India-Pakistan sau Coreea de Nord) și asta nu va duce decât la o distrugere cvasitotală a umanității.
În ce privește prăbușirea regimurilor politice de la Moscova sau de la Kiev, probabilitățile sunt, de asemenea, mici.
Oricât s-ar strădui propagandiștii să spună contrariul, Rusia de azi nu este Uniunea Sovietică din anii 80. Este adevărat că nu este o democrație în sens occidental. Dar controlul „hard”, politico-ideologic, al populației a fost înlocuit cu un control „soft”, economico-social. Periodic se fac sondaje privind starea de spirit a populației, și decidenții de la Kremlin au grijă să nu forțeze nemulțumiri majore în rândul maselor. Adevărul este că Rusia s-a pregătit de mai mulți ani pentru o situație de confruntare cu Occidentul, iar sancțiunile economice impuse încă dinainte de declanșarea războiului mai mult au ajutat-o. Rusia este, în primul rând, autosuficientă în privința hranei și energiei pentru populație. Trecerea, fie și parțială, la economia de război, a dus la dispariția, practic, a șomajului și la creșterea unui sentiment de patriotism și solidaritate.
Apoi, Rusia și-a construit un sistem de transferuri bancare propriu și nu depinde de sistemul SWIFT occidental. Nu în ultimul rând, Rusia are un internet „național” care poate fi decuplat de internetul „global”. Pe scurt, autonomia Rusiei față de sistemul global este foarte ridicată. În consecință, pe tremen scurt și mediu, un colaps al puterii de la Kremlin este foarte puțin probabil.
De partea cealaltă, la Kiev, stabilitatea regimului este similară, deși din cauze fundamental diferite. Încă de prin 2014, Rusia a lansat o campanie de „seducție” în Ucraina, evocând originile și istoria comune, „frăția” dintre cele două popoare etc, etc. Foarte probabil, strategii ruși s-au gândit că populația va fi favorabilă unei apropieri de Rusia și nu de Occident. Prima fază a invaziei ruse s-a bazat pe această premisă: că prezența trupelor rusești va duce la revolte și la răsturnarea regimului Zelenski. Dar puterea de la Kiev a fost, ați ghicit!, foarte rezilientă! În opt ani, majoritatea populației ucrainene (în special tineretul) a fost occidentalizată masiv și nu a mai văzut în militarii ruși niște „eliberatori”, ci niște „agresori”. În luna mai, trupele ruse au trebuit să se retragă și forțele armate ale Ucrainei au preluat inițiativa. Din acest moment, discursurile președintelui Zelenski și ale principalilor săi colaboratori au devenit apeluri către Occident pentru furnizarea de arme: „Știm cum să-i batem pe ruși și putem s-o facem dacă primim arme!”
Practic, Ucraina poartă războiul cu arme și bani occidentali. Economia țării este la pământ, dar, atâta vreme cât Occidentul furnizează resurse, nu există motive majore de nemulțumire a populației.
Și mai este și un factor psihologic care acționează asupra ambelor tabere: faptul că mii de soldați (și civili) ruși și ucraineni s-au omorît reciproc a creat o falie extrem de adâncă de ură și neîncredere. Este clar că, din acest moment, nu mai poate exista o apropiere (și cu atât mai puțin o coagulare) între cele două popoare.
Prin urmare, războiul va dura atât timp cât cele două părți vor avea resurse. Rusia are resurse proprii uriașe și datele din teren (atâtea câte sunt) arată că momentul epuizării este foarte îndepărat. Ucraina are resursele NATO și ale Uniunii Europene.
Într-un fel, abia acum înțelegem de ce Statele Unite au insistat, încă de acum patru ani, ca țările NATO să-și crească bugetul de apărare la cel puțin 2% din PIB.
Resursele transferate Ucrainei sunt enorme, dar, repartizate pe toți membrii NATO, sunt suportabile de către populație. Este de subliniat că Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, ca și Secretarul General adjunct, Mircea Geoană, au reiterat ideea că, pentru a se grăbi sfârșitul războiului, trebuie să crească susținut furnizarea de arme și ajutoare Ucrainei.
Acesta este un punct de vedere pe care nu îl împărtășim. Ba, mai mult, suspectăm că în spatele acestei aserțiuni se află intenția de a escalada războiul dincolo de granițele Ucrainei din 2012.
Și, totuși, cât va dura războiul?
În fosta Iugoslavie, a durat, cu totul, opt ani, în Siria, zece ani, în Afghanistan, douăzeci de ani.
Acest război va dura între șase și zece ani. E posibil și ca, la un moment dat, să intervină un armistițiu, pe modelul din Coreea, din 1953. Posibil, dar destul de puțin probabil.
Despre ce înțeleg părțile beligerante prin „victorie” vom vorbi într-un material viitor.
