Da, știu, ne-am săturat cu toții de război! Noi, aici, în România, încă o ducem bine. Dar, în Ucraina, se petrece o secvență din ceea ce unii numesc „The Great Reset”. De aceea, cred că o scurtă sistematizare a situației, fără parti-pris-uri, va fi utilă cititorilor.
- Chestiunea geopolitică
Geopolitica este o disciplină aflată la intersecția științelor politice cu dreptul și relațiile internaționale. Din această perspectivă, geopolitica este un domeniu dinamic. Partea fixă vine din legătura, de neevitat, cu geografia. Geografia ne arată că Eurasia este masa de uscat cea mai întinsă, cea mai bogată și cea mai populată de pe Terra.
O axiomă (necesară, dar nu și suficientă) a geopoliticii este că nicio putere nu poate dobândi supremația globală fără a domina Eurasia. Se mai spune, ca un corolar, că, pentru a exercita această dominație, este indispensabil ca acea putere să controleze istmul ponto-baltic, adică regiunea care se întinde din zona Odessa până în zona care este astăzi enclava Kaliningrad (fosta Prusie Orientală, care aparținuse Germaniei și a fost inclusă în Uniunea Sovietică după 1945). (Harta 1)
Harta 1. Istmul ponto-baltic (cu roșu) și „capetele de pod” (enclava Kaliningrad și Transnistria) cu galben
Această teorie geopolitică își are originile încă în primele decenii ale secolului XIX, când Rusia țaristă și Imperiul Britanic își disputau controlul Asiei Centrale, într-o serie de acțiuni și contraacțiuni care au fost sintetizate de căpitanul britanic Arthur Conolly (aflat în misiune de strângere de informații în regiune) prin expresia Marele Joc (The Great Game).
În perioada Războiului Rece, mai mulți teoreticieni americani (dintre care s-a remarcat profesorul Zbigniew Brzezinski, polonez de origine) au susținut că Ucraina este o „interfață europeană a Rusiei”. Asta vrea să spună că, fără Ucraina, Rusia nu se poate conecta cu Europa. Invers, Ucraina fără Rusia nu are nici un fel de obstacol în a se integra în Europa. Brzezinski, în mod special, a fost mai categoric, spunând că, fără Ucraina, Rusia nu este decât o putere regională, în timp ce, incluzând Ucraina, Rusia devine o putere mondială.
Fosta Uniune Sovietică a controlat istmul ponto-baltic între 1945 și 1991. La destrămarea Uniunii Sovietice, moștenitoarea acesteia (din mai multe puncte de vedere ale unor acorduri și convenții internaționale), Federația Rusă, a păstrat două „capete de pod”: enclava Kaliningrad (care este oficial teritoriu al Federației Ruse) și entitatea Transnistria, aparținând oficial Republicii Moldova, dar care s-a autodeclarat „republică independentă”. Transnistria nu este recunoscută oficial de nimeni (nici măcar de Federația Rusă!), dar administrația ei este, de facto, independentă de Chișinău).
În vara lui 1989, în largul coastelor Maltei, la bordul unui vas militar american, a avut loc o întâlnire istorică între președintele SUA, George Bush Sr., și conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov. În legătură cu cele discutate atunci, circulă o interpretare „semi-oficială”, pusă în circulație, probabil, de anturajul lui Gorbaciov, dar care interpretare nu a fost negată oficial de partea americană. Conform acestei narațiuni, Mihail Gorbaciov a promis că Uniunea Sovietică nu va interveni militar în cazul unor schimbări de regim (pașnice și democratice) în țările est-europene. La schimb, Gorbaciov ar fi primit asigurarea că Statele Unite nu vor include aceste țări în sfera de influență americană. Desigur, înțelegerea, dacă a fost în acești termeni, a avut forma unui gentlemen’s agreement, adică nu a existat nici un document scris.
Dacă nu a existat nici un document scris, este ușor de înțeles de ce niciuna dintre părți nu revendică (și nici nu poate revendica), oficial, o anumită poziție. Să ne amintim că, în 1989, exista, încă, Tratatul de la Varșovia. Desființarea acestuia, în iulie 1991, a precedat cu numai câteva luni desființarea însăși Uniunii Sovietice, eveniment care a generat, ulterior, profunde schimbări politice, economice socio-demografice și culturale în toate fostele republici componente. Subliniez că înțelegerea de la Malta (repet, dacă a existat, în termenii descriși mai sus) s-a încheiat între SUA și Uniunea Sovietică, cu extensiile NATO și Tratatul de la Varșovia. Dispariția subiecților de drept internațional „Uniunea Sovietică” și „Tratatul de la Varșovia”, exonerează cealaltă parte de obligații.
După 1992, Statele Unite au manevrat economic, politic și diplomatic ca statele din Estul Europei să devină membre NATO, adică să fie integrate într-o structură care să controleze istmul ponto-baltic și, în perspectivă, să domine Eurasia.
Este cert că, în 1988, controlul exercitat de Moscova se întindea până la Elba (incluzând, adică, și fosta Republică Democrată Germană). Dincolo de cauze și interpretări, în 1999, acest control se restrânsese la teritoriul Federației Ruse și, într-o oarecare măsură, mai mult politic și economic, în Belarus, Ucraina și Republica Moldova. Până în 2012, controlul Moscovei devenise minim și în Ucraina și Moldova. (Harta 2)
Harta 2. Restrângerea controlului direct al Moscovei între 1988 (galben) și 2012 (roșu)
Redresarea Federației Ruse, în perioada 2001-2009, după aproape zece ani de criză economică dură, a crescut asertivitatea Kremlinului, dar a coincis și cu o intensificare a opțiunilor pro-atlantiste și pro-europene în Ucraina, Georgia și Moldova. În special în Ucraina, o țară mare, bogată și, după cum am văzut, considerată strategică de către teoreticienii geopoliticii, au crescut tensiunile politice și sociale.
Nu dorim și nici nu deținem suficiente date pentru a putea să facem aici o analiză a scenei politice ucrainene din acea perioadă. Ceea ce dorim să subliniem este că, între 1985 și 2014, a avut loc o străpungere culturală care a modificat profund structura demo-culturală a populației ucrainene (similar cu ceea ce s-a întâmplat și în România). Mai exact, politicile glasnost și perestroika, inițiate de Mihail Gorbaciov, au dus, între 1985 și 1992, la o descentalizare care, la rândul ei, a intensificat mișcările centrifuge ale comunităților. Ulterior, după 1992, intensificarea contactelor cu Occidentul, în special în zona tineretului din marile centre urbane, a consfințit o segregare socială „pe verticală” (adică vizibilă în toate categoriile sociale), în funcție de vârstă și de expunere la media. Mai simplu spus, societatea ucraineană (ca și cea românească) s-a divizat între un segment pe care-l putem numi al „tinerilor”, care a adoptat rapid și entuziast un stil de viață bazat pe consumism și cosmopolitism (euro-atlantic), și un segment al „maturilor” (de regulă, făcând parte din establishment-ul anilor 88-92), fidel unei tradiții de tip sovietic. Firește, trecerea nu s-a făcut peste noapte. Dar, la orizontul anilor 2010, segmentul respectivilor „tineri” a ocupat zona de nucleu a activității sociale. „Maturii”, deveniți, între timp, bătrâni, au ieșit din această zonă de decizie socială. Această transformare, fără să fie singurul vector, a accelerat mișcările civice de la Kiev, din anii 2012-2014.
Prin urmare, cu mult înainte de confruntarea politico-militară, în Ucraina s-a desfășurat un „război” cultural, câștigat categoric de Occident, cel puțin pe segmentul mai sus amintit, al „tinerilor”.
- Chestiunea identitară
- Chestiunea comunicațional-mediatică
- Chestiunea militară
- Cine și cum definește „victoria”?