- De la Adam și Eva
Identitatea este un concept care s-a cristalizat și a devenit o preocupare științifică foarte recent, mai precis, de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Acest lucru poate să pară ciudat contemporanilor mai tineri. Realitatea este că, până în epoca războaielor mondiale din secolul XX, comunitățile erau agregate în jurul unor seturi de trăsături pe care astăzi le numim „identitare”, dar pe care, până atunci, oamenii le trăiau ca pe ceva atât de firesc încât părea absurd ca ele să fie analizate, definite sau chiar demonstrate.
Foarte pe scurt, istoria omenirii poate fi descrisă ca o succesiune de agregări în jurul câte unui ideal/simbol dominant.
Cea mai lungă parte a existenței umane, preistoria, a fost dominată de „simbolul” foarte concret al șefului de trib, al autorității patriarhale. Comunitatea însemna că oamenii recunoșteau autoritatea totală a șefului de trib, care era „Tatăl”, atât simbolic, cât și, de foarte multe ori, biologic. Cine nu recunoștea autoritatea tatălui era exclus din comunitate.
A urmat o altă perioadă lungă, de vreo patru milenii, în care mai multe comunități tribale se agregau sub autoritatea unui rege. Regele era un „Tată” din ce în ce mai simbolic, dar, tocmai de aceea, din ce în ce mai mult asimilat cu un zeu. Comunitățile continuau să respecte tribul și pe „Tatăl” proxim, dar alocau o proporție din ce în ce mai mare de supunere tatălui simbolic, adică Regelui.
Mai târziu, creșterea intensității contactelor între regate a însemnat și creșterea „ciocnirilor” între zeii-patroni ai acestora. Amestecul zeităților corespunde cu creșterea numărului de contacte între comunitățile mici. Firește, acest amestec a dus la apariția marilor monoteisme și, în plan politic, a imperiilor. Agregarea indivizilor a mai căpătat, astfel, încă un nivel, acela de a recunoaște un „Dumnezeu Unic” și de a i se supune. Acest Dumnezeu Unic a devenit foarte abstract și, în consecință, era pretabil pentru toate comunitățile, întrucât nu era legat de particularități fizico-geografice sau istorice, ci era abstractizat la nivelul unor categorii general umane.
Natura umană nu suportă însă uniformizarea. De la ideea fraternității într-un singur Dumnezeu s-a ajuns la ideea unei fraternități cu un grad mai ridicat de particularizare, dar la fel de încărcată simbolic, și anume cea a poporului și, pe o treaptă mai sus, a națiunii. În numele națiunii, de-a lungul secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX, imperiile (europene) s-au destrămat și s-au reconfigurat, apelând tocmai la conceptul de identitate.
Există un paradox al civilizației contemporane. Cu cât se vorbește mai mult despre un concept, cu atât respectivul concept se golește de sens. Așa cum am încercat să arătăm mai sus, foarte schematic, de-a lungul întregii istorii, oamenii și-au trăit în mod natural viața, identificându-se cu ea și prin aceasta cu sine. Abia în contemporaneitate, întrucât viața unui individ a ajuns să depindă în mai mare măsură de acțiunile celorlalți decât de propriile sale puteri, identificarea nu a mai venit preponderent diin interiorul individului, ci din exterior. Pe scurt, în timp ce oamenii „vechi” erau ceea ce credeau ei că sunt, oamenii contemporani sunt ceea ce cred alții despre ei că sunt.
Am făcut această lungă introducere pentru a evidenția ideea că o miză foarte importantă în comunicarea conflictului din Ucraina este cea identitară.
- Istoria este scrisă (întotdeauna) de către cei care știu să scrie!
Istoricii (și nu numai ei) sunt de acord că, la sfârșitul secolului VIII, pe marea întindere de câmpie pe care se află astăzi Ucraina, Belarusul și partea europeană a Rusiei trăiau triburi slave, care începeau să se diferențieze, ca slavi „estici”, de cei care migraseră spre Vest (și care au devenit ulterior cehi, polonezi, slovaci și sloveni) și de cei care migraseră spre Sud (sârbi, croați, bulgari, macedoneni).
În secolul IX, slavii de Est sunt „unificați” de o căpetenie de origine scandinavă (Riurik). Dacă asupra originii unificatorului sunt controverse, procesul unificării politice a fost în mod evident amorsat și accelerat de dezvoltarea economică a comunităților care se aflau de-a lungul drumului comercial „de la varegi la greci”, adică de la Marea Baltică la Constantinopol.
Drumul avea mai multe ramificații, dar din dreptul Kievului urma cursul Niprului până la Marea Neagră și de acolo la Constantinopol. Astfel, Kievul avea pe acest drum o poziție centrală și de aceea formațiunea politică a fost cunoscută sub denumirea de Kievska Rusi. Capitala, Kiev, a devenit un oraș mare și bogat și, aici, cneazul Vladimir i-a creștinat în masă pe locuitori în apele Niprului în anul 889. În urma acestui act, slavii de Est intră cu drepturi depline, ca entitate politică, în istoria creștină a Europei. Este foarte probabil că în Evul Mediu timpuriu, în care densitatea populației era incomparabil mai mică decât cea din secolul XIX, în comunitățile răspândite pe o arie atât de vastă, limba vorbită (slavona) avea o sumedenie de graiuri și dialecte.
Statul kievean a fost distrus de marea invazie tătară din 1238-1241 și mare parte din Ucraina de astăzi a fost înglobată în hanatul Hoardei de Aur. Partea de vest a intrat sub stăpânire lituaniană și polonă. Aceste evenimente au dus firește la o evoluție separată a limbii în comunitățile slave din bazinul Niprului, față de slavii aflați spre Est sau spre Nord. Comunitățile din nord s-au reunificat ceva mai târziu în jurul Moscovei, iar entitatea politică a fost numită Rusia Moscovită.
Este greu de spus, mai ales pentru cine nu este un istoric specializat, cât de mult a fost conștientizată în epocă o continuitate între statul kievean și cel moscovit. Probabilitatea cea mai mare este că această continuitate a fost percepută în primul rând și mai degrabă prin credința creștin-ortodoxă. Un argument puternic este cel al proliferării prenumelor kievene în tot spațiul est-slav: Oleg/Olga, Vladimir, Iaroslav.
Creșterea puterii Moscovei, începând cu secolul XVI, simultan cu scăderea puterii Poloniei și a tătarilor au dus la extinderea Rusiei Moscovite spre sud și, în 1654, la „unirea perpetuă” cu Rusia, proclamată de hatmanul ucrainean Bogdan Hmelnițki.
Devenită Imperiu, Rusia și-a manifestat hegemonia, firește, și prin mijloacele simbolice care se reflectau în folosirea limbii ruse, toponimie și administrație și, nu în ultimul rând, prin afirmarea filiației directe a statului moscovit de la statul kievean.
Pentru Ucraina, termenul folosit de Rusia țaristă și de autoritățile religioase de la Moscova a fost de Malorusia – Rusia Mică, în timp ce „Ucraina” (care înseamnă literal „la margine”) a fost folosit …
Toate aceste nuanțe au fost benigne și apolitice până la sfârșitul secolului XIX când, în Galiția aflată sub stăpânire austriacă, s-a născut naționalismul ucrainean militant. Acest naționalism a avut nevoie de o limbă standard, adică de scriitori „naționali” și de organizarea unor instituții specifice. Atmosfera (Zeitgeist-ul) din Imperiul Habsburgic, multinațional și mult mai occidentalizat la acea vreme, a favorizat această evoluție.
Abia după 1917, când Austro-Ungaria s-a dezmembrat și Rusia a intrat în Revoluție și apoi în Războiul Civil, Ucraina a avut prima ocazie de a accede la un stat național. Este important de subliniat (ceea ce istoricii ucraineni omit) că, în acei ani, statalitatea Ucrainei a fost favorizată de manevrele Armatei Albe în Războiul Civil din Rusia. Ulterior, după încheierea Războiului Civil, Ucraina a intrat în componența Uniunii Sovietice, iar regimul comunist a organizat-o ca republică sovietică socialistă, ținând cont, așadar, de particularitatea etnică a majorității locuitorilor.
Iarăși, e greu de spus în ce măsură perioada sovietică a însemnat o asimilare sau o opresiune la adresa ucrainenilor sau, dimpotrivă, datorită statutului administrativ a fost o perioadă de limpezire sau de accentuare a diferențelor identitare. Însă este cert că limba vorbită în administrație a fost rusa și statutul limbii ruse aducea vorbitorilor prestigiu social (așa cum s-a întâmplat și în Moldova). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ocupația germană a încercat să folosească naționalismul ucrainean împotriva rușilor, dar n-a avut mare succes. Eroul de astăzi, Stepan Bandera, a fost considerat prea extremist chiar de către naziști și a avut, de la un moment dat până la sfârșitul războiului, domiciliu forțat.
În perioada postbelică, după moartea lui Stalin, următorii conducători ai Uniunii Sovietice au avut origine ucraineană. Hrușciov a dat Crimeea Ucrainei ca un „dar” la împlinirea a trei secole de la proclamația lui Bogdan Hmelnițki, iar Brejnev s-a bazat mult pe ucraineni în politica sa de omogenizare a URSS.
Destrămarea Uniunii Sovietice este un subiect care îi va ocupa multă vreme pe istorici. Procesul a fost inițiat, încă din 1990, de secesiunea republicilor baltice. O secesiune care se sprijnea pe o situație moștenită din război, anume că mai multe state occidentale, în frunte cu SUA, nu au recunoscut niciodată înglobarea acestor state în URSS.
Dobândirea statalității și recunoașterea internațională a Ucrainei, în 1991, a însemnat (în mod asemănător cu situația din R. Moldova, dar la o scară mult mai mare) o declanșare a procesului de (re)construcție identitară a țării. Chestiunea era dificilă pentru că dintre cei circa 45 de milioane de locuitori, 20% erau ruși, (concentrați în regiunile estice), la care se adăugau, încă, cel puțin 5% alte etnii (români, polonezi, maghiari și alții). Un element important, ignorat de foartă multă lume, este că, în afara celor 25% non-ucraineni, anii sovietici au avut ca rezultat foarte multe căsătorii mixte pe care, fără să avem la dispoziție date exacte, le putem aprecia între 10 și 20% din restul populației țării.
În fine, există o populație masivă ucraineană (cel puțin 5 milioane) în Federația Rusă, stabilită acolo pe vremea URSS-ului. De asemenea, și diaspora ucraineană din Occident este numeroasă. Se observă astfel că identitatea reală a Ucrainei și ucrainenilor este modelată de mai mulți vectori și se supune greu unor măsuri administrative.
Este foarte plauzibil că, în 1991, conducerile instalate la nivelul republicilor apropiate de Moscova (Ucraina, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan și chiar Moldova) și-au închipuit că nou-creata Comunitate a Statelor Independente va fi, practic, tot un fel de Uniune Sovietică, dar mai democratică și mai relaxată.
În pasul al doilea, însă, extremismele naționaliste, izbucnite mai întâi în Georgia, în Tadjikistan și Belarus, au avut un efect de contagiune și, pe măsură ce Federația Rusă se scufunda în criză economică și dispute politice, fostele republici unionale deveneau din ce în ce mai vocale în proclamarea unor identități nu atât antisovietice, cât antirusești.
Cum am mai spus, Ucraina este un teritoriu geopolitic strategic atât pentru Rusia, cât și pentru Occident. Stimularea identității ucrainene s-a făcut de căte Occident pe față, inclusiv prin sprijinirea legilor Kievului, prin care se limitau drastic drepturile minorităților naționale. Disputa s-a transformat în conflict direct odată cu evenimentele de pe „Euromaidan”. În acel moment, exista un președinte „prorus”, care fusese ales, democratic, de către majoritatea electoratului. Acest președinte a fost constrâns să demisioneze în urma unei demonstrații la care au participat cel mult câteva zeci de mii de persoane. Schimbarea de regim politic a dus la o accentuare a legislației naționaliste și la polarizarea populației pe criterii etnice. Ocuparea Crimeei și rebeliunea secesionistă din Donețk și Lugansk au apăsat și mai mult pedala naționalismului ucrainean.
În 2022, izbucnirea conflictului deschis armat, care a generat un număr foarte mare de victime, a creat o fractură psihologică foarte adâncă. Oricât de prieten ți-a fost vecinul, din momentul în care el a tras în copiii, părinții sau frații tăi, devine un dușman de moarte. Acest lucru este valabil atât pentru ucraineni, cât și pentru rușii din Ucraina. Identitatea ucraineană nu se formează, astăzi, în mod pozitiv, prin creație culturală, ci negativ, ca oroare de a fi același lucru cu agresorul. Din păcate, conflictul din Ucraina este instrumentat geopolitic de marile puteri și el continuă experimentul din anii 90 din fosta Iugoslavie.
