Home » Cine definește „victoria”? Și cum o face?

Cine definește „victoria”? Și cum o face?

by Radu Enache

O altă regulă majoră a geopoliticii moderne spune că nimeni nu începe un război înainte de a fi sigur că îl va câștiga. De aceea, chestiunea strategică majoră este cea de a-ți persuada inamicul că poate să obțină o victorie ușoară și categorică. Războiul din Ucraina este un caz-școală în acest sens. Vom discuta, într-un material ad hoc, despre războiul informațional-mediatic. Mai întâi, însă, este important să discutăm problema „victoriei”.

În confruntarea dintre două sau mai multe puteri, primul aspect pe care trebuie să-l avem în vedere este cel temporal: o victorie poate să fie definitivă sau de etapă, o victorie poate să fie greu sau imposibil de fructificat în termeni de pace, sau, dimpotrivă, poate să ducă la reconciliere și o configurație strategică nouă. Să le luăm pe rând!

Victoria „definitivă”

O asemena situație este foarte rar întâlnită în istorie și ea se înregistrează în confruntarea a două entități între care există diferențe foarte mari de putere, atât militară cât și economică și culturală.

Imperiul Britanic a ocupat Australia, locuită de triburi arborigene, bazându-se pe un artificiu al dreptului european: dacă cineva, care trăiește pe un anumit teritoriu, nu are conștința și sau instituțiile care să susțină că teritoriul îl aparține, atunci teritoriul nu îi aparține, este al nimănui! Evident arborigenii aflați în secolul XVIII la nivelul Epocii de Piatră nu aveau simțul proprietății față de un teritoriu și britanicii au ocupat Australia fără nici un scrupul.

Dincolo de acest exemplu extrem, aproape toate războaiele dintre marile imperii și micile comunități s-au terminat prin înglobarea celor din urmă în structurile celor dintâi și, de cele mai multe ori, prin asimilare.

Victoria „de etapă” sau temporară

În 1944, într-un celebru discurs radiodifuzat, de la Londra, Charles de Gaulle afirma că „Franța a pierdut o bătălie, dar nu a pierdut războiul!”. Acesta este un exemplu în care beligeranții au suficient spațiu de retragere și suficiente resurse pentru a continua confruntarea chiar dacă, la un moment dat, o parte a obținut o victorie importantă în dauna celălaltei părți.

Victoria fără glorie și înfrângerea fără onoare sau Capul plecat sabia nu-l taie

În confruntarea dintre o putere mare și o comunitate mică, apare frecvent situația în care comunitatea mică urmărește să supravețuiască, fără să caute neapărat o ieșire onorabilă. De regulă, în această situație se află comunitățile mai slabe militar, dar cu o putere culturală la fel de bine întemeiată ca și cea a inamicului și, neapărat, foarte diferită de a acestuia. Este, de exemplu, situația Țărilor Române în fața Imperiului Otoman. Dacă privim istoria în mod obiectiv, atât Moldova cât și Țara Românească au avut doar scurte și trecătoare momente de opoziție față de turci, care s-au încheiat, întotdeauna, cu o reînoire a vasalității și eventual cu un tribut mai mic. Asta până în 1877, când Imperiul Otoman era deja prea slab pentru a face față Imperiului Țarist.

Un alt aspect în definirea victoriei este cel cultural. Adevărata victorie în disputa dintre două entități inamice apare atunci când cultura unei se impune ca dominantă, iar cultura comunității învinse se destramă.

Firește, în istorie, victoriile culturale sunt sesizabile doar după un timp suficient de lung, timp în care schimbările rapide din urma unei bătălii decisive se resorb și supraviețuiesc acele elemente care sunt purtătoarele unei culturi mai înalte. Imperiul Roman a cucerit relativ ușor orașele grecești din Peninsula Balcanică și din Asia Mică. Stăpânirea romană a durat peste 500 de ani și, totuși, în acest spațiu limba și cultura greacă au absorbit limba și cultura latină, dând naștere Imperiului Bizantin.

Popoare sau comunități mici, unele chiar foarte mici, au supraviețuit de a lungul mileniilor, sub diverse stăpâniri imperiale, pur și simplu pentru că au avut o cultură superioară. Este suficient să-i amintim pe evrei, pe armeni, pe georgieni. În paranteză fie spus, un element esențial pentru supraviețuire, în culturile vechi, a fost alfabetul propriu și cultura scrisă proprie. Alfabetul este un element de barieră în transferurile culturale. Popoarele cu un alfabet diferit de cel latin sunt mai greu influențate, astăzi, de anglicisme, de exemplu. În perioada sovietică, această barieră s-a observat în sens invers. Limbile din țările baltice, care aveau o cultură veche și distinctă, nu au putut fi transcrise în alfabet chirilic, în timp ce limba română din Basarabia a fost transcrisă cu chirilice și botezată „moldovenească”. A fost și acesta un element pentru care opoziția față de regimul sovietic a fost mult mai puternică în țările baltice decât în Moldova.

În timpurile moderne, confruntarea militară, așa cum am spus la început, nu este declanșată decât atunci când cel care o declanșează este sigur de victorie. De aceea, după cel de al doilea Război Mondial discuția asupra victoriei se poartă și pe un alt plan, anume al controlului politic asupra adversarului. Victoria nu mai însemnă cucerirea unor teritorii, nu mai înseamnă supunerea, înrobirea sau asimilarea unor populații, ci înseamnă instituirea, de comun acord a unui sistem de control politic parțial.

Noțiunile de suveranitate și independență au fost definite, în dreptul internațional, în prima jumătate a secolului XX. Definițiile nu s-au schimbat în formă, dar conținutul lor a fost treptat alterat. De exemplu, Germania și Japonia au fost învinse în Al Doilea Război Mondial și, teoretic, după capitulare, au redevenit state independente și suverane.

În esență, însă, sistemul lor politic a fost reformat de către învingători, iar condiționările de politică externă sunt de natură să le restrângă semnificativ suveranitatea și independența.

Citeste si: Chestiunea identitara

 

Related Articles

Leave a Comment

error: Continutul este protejat de drepturile de autor!!