O intensificare fără precedent a evenimentelor din Republica Moldova și din proximitatea acesteia este un semnal că „dosarul Moldova” s-a „încălzit” și se află în atenția cancelariilor și serviciilor secrete ale marilor puteri.
Contextul este evident: escaladarea continuă a conflictului din Ucraina. Acest conflict, așa cum am mai scris, este fundamental geopolitic. El opune o mare putere continentală (care a fost, pe rând, de-a lungul timpului, Rusia Țaristă, Uniunea Sovietică și, acum, Federația Rusă), unei mari puteri maritime (care a fost reprezentată, analog, de Imperiul Britanic, Statele Unite și, acum, de NATO). Terenul pe care se desfășoară ostilitățile este Europa de Est. Strict militar, acțiunile sunt purtate deocamdată în Ucraina. Dar „războiul” se desfășoară, practic, în toată lumea.
Republica Moldova, despre care vom vorbi pe larg mai jos este cel mai fierbinte punct după Ucraina, aici există nu numai structura separatistă Transnistria (care este, de fapt, o entitate controlată direct de Federația Rusă), ci și structuri politice și civice ale căror interese sunt legate de Moscova.
Dintre țările NATO, România este cea mai implicată în război tocmai din cauza legăturilor foarte strânse cu Republica Moldova. Cam același nivel de implicare, dar de partea cealaltă a frontului, îl are Belarusul. Niveluri ridicate de implicare au și celălalte state NATO din proximitate: Țările Baltice, Polonia, Ungaria, Turcia.
„Războiul” se poartă și în Extremul Orient, unde Statele Unite încearcă să împiedice o apropiere între China și Rusia, sau în Asia Centrală, unde Secretarul de Stat, Anthony Blinken, a efectuat de curând un turneu. „Războiul” se poartă și în zonele relativ îndepărtate, Africa sau America Latină, unde atât Statele Unite și Europa Occidentală, pe de o parte, cât și Rusia și China, pe de altă parte, încearcă să obțină sprijin politic sau economic. În fine, „războiul” se poartă și la ONU, unde rezoluțiile și veto-urile au împărțit lumea în două tabere ireconciliabile. Și unde „reconcilierea” va fi în mod evident rezultatul victoriei sau înfrângerii în războiul adevărat, purtat în Ucraina.
Să revenim la Republica Moldova. În acest material, vom discuta situația exclusiv dintr-o perspectivă externă, o altă analiză urmând să prezinte vectorii și factorii interni din Republică.
Se pune întrebarea cât de logic ar fi ca Federația Rusă să intervină armat în Transnistria și/sau, mai larg, în Republica Moldova?
Din capul locului, obiectiv și realist, acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă ofensiva rusă în Ucraina ar avea un succes brusc și rapid, astfel încât trupele rusești să încercuiască Odessa măcar, dacă nu s-o ocupe. Având în vedere că din vara anului trecut războiul s-a transformat într-o confruntare clasică de front și, practic, rușii au pierdut controlul asupra teritoriului pe care îl ocupaseră în dreapta Niprului și în regiunea Harkov, o asemenea ofensivă fulgerătoare este imposibilă. Ar fi, desigur, varianta unui desant aeropurtat la Tiraspol, dar un asemenea corp de armată nu ar putea întreprinde acțiuni ofensive, fiind doar o soluție (destul de riscantă) de apărare suplimentară a Transnistriei. Mai mult decât atât, o asemenea manevră ar duce la pierderi colaterale pentru Rusia. Cea mai spectaculoasă pierdere ar fi de imagine, întrucât ar legitima narațiunea occidentală, potrivit căreia „Rusia nu se va opri la Ucraina”. Nu putem ști dacă Rusia se va opri sau nu la Ucraina în caz de victorie, dar în situația actuală, un desant trimis la Tiraspol ar avea același efect de imagine ca un desant trimis la Bruxelles, lângă cartierul general al NATO, și cu aceleași șanse de reușită.
A doua chestiune este că Rusia a evitat până acum (inclusiv prin mijloace politico-diplomatice) să se angajeze în operațiuni pe mai multe fronturi. Lipsa progreselor spectaculoase în Donbass este un indiciu atât asupra sprijinului masiv pe care NATO îl acordă Ucrainei, cât și asupra prudenței politice a Rusiei de a extinde aria confruntării. În afara unor declarații vocale ale unor membri ai Dumei (altminteri obscuri), toate mesajele Moscovei, explicite sau implicite, sunt pe același tipar: „Rusia nu vrea să ocupe decât cele patru regiuni rusofone, unde s-au organizat referendumurile de separare de Ucraina”.
În primăvara lui 2022, strategia Rusiei a fost de a neutraliza o rețea de puncte nevralgice ale statului ucrainean și de a genera o mișcare care să ducă la schimbarea regimului politic de la Kiev. Întrucât acest lucru nu s-a întâmplat, iar sprijinul politic al NATO a fost fără fisuri, armata ucraineană a ripostat, iar rușii au fost nevoiți să se retragă dintr-un spațiu foarte larg pe care nu îl puteau controla și unde unitățile lor, departe de bazele de aprovizionare, erau extrem de vulnerabile.
Odată cu contraofensiva ucraineană din august-septembrie, războiul s-a transformat, așa cum spuneam, într-o luptă clasică de front. În acest moment, este clar că forțele ruse urmăresc o linie de front cât mai scurtă, pe care pot face față mai ușor întregului arsenal pus la dispoziție ucrainenilor de NATO. Declarațiile despre un război care „va dura mult”, făcute atât de către Vladimir Putin și alți înalți oficiali ruși, cât și Jens Stoltenberg și alți responsabili ai NATO confirmă analiza de mai sus. Astfel, opțiunea de bază atât pentru Rusia, cât și pentru NATO, este un război de uzură, fiecare sperând că adversarul își va epuiza resursele mai repede.
