Cu siguranță însă ambele părți – Ucraina/NATO, pe de o parte și Federația Rusă, pe de altă parte – au în vedere scenarii de rezervă, precum și planuri de reconstrucție după război. Asupra unuia dintre acestea aș vrea să ne oprim în cele ce urmează.
Să pornim de la observația că, oricum am privi-o, Ucraina, în frontierele din 1991, este un stat artificial, construit de Stalin din bucăți (și la care Hrușciov a lipit Crimeea în 1954). Trei bucăți importante provin din Polonia, Ungaria/Slovacia și România, state care în 1938 făceau parte dintr-un Occident liberal, opus Uniunii Sovietice, și care astăzi fac parte din NATO și contribuie consistent la efortul de război al Ucrainei.
Firește că istoria nu se repetă niciodată identic, dar oamenii au tendința de a aplica aceleași soluții în situații (aparent) asemănătoare. Să privim câteva dintre conflictele recente (fosta Iugoslavie, Irak, Libia, Sudan și Siria) și să încercăm să surprindem un pattern comun. În toate aceste țări, exista inițial o unitate realizată de o conducere politică centralizată, aceasta din urmă fiind mai mult sau mai puțin autoritară. În urma unor revolte, războaie civile, intervenții armate externe, în toate aceste țări s-a ajuns la o situație de facto federală, adică la separarea unor entități care nu mai acceptă autoritatea exclusivă a unui guvern central. Procesul a fost mers foarte departe în fosta Iugoslavie, unde, pe lângă apariția unor state independente, s-au separat entități inclusiv în interiorul Bosniei Herțegovina. În alte părți, de exemplu Irak, Libia și Siria deși, formal, frontierele externe s-au păstrat, diferite zone ale respectivelor țări nu recunosc autoritatea centrală.
Ce vreau să argumentez prin această analogie?
Este foarte puțin probabil ca Ucraina să obțină o victorie totală și definitivă împotriva Rusiei, dacă nu va exista o intervenție deschisă, cu aport de trupe ale NATO și cu tot arsenalul pe care l-ar presupune o asemenea intervenție.
Totuși, regimul Zelenski pune condiții maximale înaintea deschiderii oricăror tratative de pace: o revenire la frontierele din 2012 (deci, inclusiv Crimeea) și obligarea Rusiei la niște despăgubiri uriașe care să asigure relativ rapid o recuperare economică majoră în statul ucrainean. Asemenea condiții nu vor fi acceptate niciodată de Rusia actuală. Pentru a le accepta, trebuie să existe ceea ce spuneam mai sus – o victorie militară zdrobitoare a Ucrainei. Or, așa ceva nu e posibil decât dacă NATO (și, eventual, alți aliați ai SUA din Extremul Orient) ar intra în război direct cu Rusia și războiul s-ar transforma într-o invazie pe teritoriul Rusiei. Asta ar conduce la un război generalizat, cu șanse mari de a degenera într-o confruntare nucleară. Este o perspectivă pe care nici SUA, nici Rusia nu o doresc.
Să presupunem, totuși, că Ucraina ar dobândi o victorie pe teren, și-ar atinge frontierele din 2012 și ar impune Rusiei o pace ad hoc.
Într-o asemenea situație ar apărea în Europa de Est o Super-Ucraină extrem de militarizată și cu o mare capacitate de a-și impune interesele în fața vecinilor mai mici din Vest. S-ar ajunge astfel la o configurație greu de gestionat, chiar de către Statele Unite în sine și cu atât mai mult de către o organizație ca NATO.
Întrucât această variantă este puțin probabilă, cel mai realist scenariu este acela al unei federalizări. Dar, despre federalizare, în materialul următor.
