Și totuși, de ce s-a dus dl. Aurescu la o emisiune cu mare audiență în spațiul public occidental, mai cu seamă în zona elitelor publice? Și de ce a dat mesajele acelea, cel puțin criticabile?
Părerea mea este că mesajele în cauză nu au fost formulate pentru marele public, ci pentru cancelariile și think tank-urile occidentale și ale marilor puteri interesate. Mesajul către cancelarii sună așa:
„România sprijină Ucraina pe toate planurile, așa cum s-a stabilit în cadrul NATO. România își va îndeplini cu maximă eficiență toate sarcinile asumate, astfel încât la sfârșitul războiului să fie atinse toate obiectivele NATO. Nu există, pe plan intern, nici un risc de derapaj politic. Urmărim atent starea de spirit a populației și aceasta este mulțumitoare.”
Cititorii vor spune că pasajul de mai sus este rodul unei interpretări personale, subiective, chiar al unui „proces de intenție”. Nu, nu este o interpretare subiectivă, pasajul de mai sus exprimă în limbaj comun esența a ceea ce a spus ministrul român de Externe în limbaj diplomatic.
Dar de ce ar fi necesar un asemenea mesaj?
Răspunsul scurt este: pentru a asigura Occidentul de stabilitatea și fermitatea României.
De ce ar fi Occidentul nesigur pe poziția României?
Aici este o poveste mai lungă, care ține de niște constante geopolitice ale istoriei.
Unirea Principatelor, în 1859, a fost o consecință a Războiului Crimeei, în care Imperiul Otoman, Franța și Imperiul Britanic au învins Imperiul Rus. Victoria a fost fragilă și, pentru a o consolida, occidentalii au dat „undă verde” apariției unei noi entități politice, care să satisfacă patru condiții:
- Să fie construită pe model occidental și să fie, în consecință, controlabilă de către Occident;
- Să împiedice expansiunea Rusiei, blocând (măcar) posibilitatea juridică a unei ocupații militare ruse (să nu uităm că, din 1774, Țările române și, în special, Moldova, erau ocupate periodic de trupele țariste, cam de fiecare dată când izbucnea un război între Rusia și Turcia);
- Să asigure controlul navigației pe Dunăre, în afara amestecului rusesc;
- Să înceapă o emancipare de sub suzeranitatea otomană, dar sub control occidental, astfel încât să îndeplinească un rol de stat-tampon.
Dincolo de tratativele și tratatele oficiale care au însoțit evenimentele din Țările române și România, între 1812 și 1881, au existat, se știe, și foarte intense întâlniri și negocieri neoficiale, multe din acestea fiind pe linie masonică. Nu sunt istoric de profesie, dar, privind, evoluția de ansamblu, este clar că, în momentul oficializării hegemoniei Germaniei pe continent, la Conferința de la Berlin, România a intrat în sfera de influență germană. Exista, însă, un „al doilea Occident”, alcătuit din Anglia și perdanta Franță, la care se adăuga și Rusia. Elitele politice din România au fost, greu de spus de ce, mai apropiate de tandemul anglo-francez decât de Germania și Austro-Ungaria.
Ceea ce a urmat a fost, din perspectivă occidentală, un lung șir de „trădări” din parte României.
În 1914, România nu s-a alăturat, conform așteptărilor, Triplei Alianțe în Primul Război Mondial.
În 1916, România a ieșit din neutralitate într-un moment în care pozițiile Antantei se aflau sub o presiune maximă. Din punctul de vedere al Germaniei, intrarea României în război de partea Antantei a fost „un cuțit în spate”.
În 1917, cu teritoriul ocupat mai mult de jumătate și cu Rusia ieșită din război ca urmare a Revoluției bolșevice, România a cerut armistițiu și, în primăvara lui 1918, a acceptat rușinoasa pace de la Buftea, din fericire neratificată de Parlament. Pentru Antantă, acest comportament a fost o „trădare”.
În toamna lui 1918, cu câteva zile înainte de capitularea Germaniei, România a intrat din nou în război, de partea Antantei, așezându-se, astfel, la masa învingătorilor.
După 1938, în urma desființării „Micii Antante”, România renunță la garanțiile de securitate anglo-franceze și se reorientează spre Germania. Occidentul a considerat această reorientare ca o nouă „trădare”.
În 1940, România cedează tuturor ultimatimurilor vecinilor, fără luptă și fără măcar o opoziție politică serioasă. În 1941, România intră, alături de Germania nazistă, în război cu Uniunea Sovietică, dar nu se oprește la frontiera din 1938, ceea ce ar fi avut, măcar, o justificare naționalistă.
La 23 august 1944, o lovitură de stat, sub egida Regelui Mihai, dar manevrată de partidele istorice și cu participarea minusculului Partid Comunist, controlat de Moscova, răstoarnă regimul Antonescu și întoarce armele împotriva Germaniei. Din nou, o „trădare”.
În 1989, răsturnarea regimului Ceaușescu a adus la putere un grup care nu era în calculele Occidentului. Între țările din Est, în anii 90, România a fost, ca orientare politică, mereu în „contratimp” cu vecinii ei.
Desigur, pentru noi, românii, toate aceste contorsiuni istorice se pot explica prin context – am încercat, de fiecare dată, să salvăm ființa națională, am evitat confruntarea directă cu un hegemon care era apropiat și mult mai puternic.
Occidentalii, însă, văd în comportamentul istoric al României doar lipsa de consecvență, lipsa de cuvânt, pe scurt, trădarea. Și ne servesc contraexemplele: Polonia, Ungaria, Serbia (Iugoslavia), care s-au aflat în situații similare cu România, dar au luptat până la capăt, cu riscul nu doar al dispariției statului, ci chiar al extincției poporului.
Diplomații occidentali poate că au timp și aplecare spre a studia și amănuntele de context din istoria României din ultimii 150 de ani. Dar decidenții politici rețin din istoria noastră doar enumerarea evenimentelor istorice de mai sus. Iar acești oameni politici occidentali tratează România, de peste 30 de ani, ca pe o adunătură de borfași.
Mesajul dat de ministrul de Externe român a fost pentru acești politicieni din Occident.
Nu încerc să fac din dl. Aurescu un erou. Este foarte posibil ca, prin acest mesaj, ministrul de Externe să fi dorit numai calmarea unor responsabili vestici, într-un moment foarte tensionat al războiului din Ucraina. Ceea ce va urma, ne va edifica.
Deocamdată, după o vizită la București comună cu cea a cancelarului Olaf Scholz, președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a chemat poporul la un mare miting pe 21 aprilie.Se prefigurează o forțare a Unirii?
