Zona Caucazului istoric are o valoare majoră geopolitică pentru Rusia. Încă de pe timpul țarismului pentru a-și consolida dominația sa în Caucaz, Moscova recurgea la politica instigării conflictelor interetnice în această zonă. Datorită acestei politici de durată, conflictul între populația azeră musulmană și armenii creștini devenise o constantă a relațiilor interetnice în Caucazul de Sud. Destrămarea URSS a dus la reaprinderea conflictului istoric între azeri și armeni localizat în regiunea Karabahului de Munte unde, între anii 1988 și 1994, a avut loc un conflict militar violent cu multiple victime. Pe parcurs pacea din această regiune nu odată a fost compromisă de reluarea ostilităților militare.
Săptămâna aceasta a avut loc o nouă ciocnire între armata armeană și azeră. Și din nou s-au înregistrat victime. În ciuda faptului că operațiunile militare ale celui de-al doilea război pentru Karabakh au fost oprite oficial în noiembrie 2020, conflictul nu s-a oprit, ci a intrat doar într-o fază de intensitate scăzută. O serie de experți afirmă că la ora actuală se creează o nouă fereastră de oportunitate pentru un nou război dintre Armenia și Azerbaidjan.
În toți acești ani Rusia s-a impus în relația între Armenia și Azerbaidjan pe post de mediator internațional, recurgând la tactica sa tradițională de prezență militară în zona conflictului sub egida forțelor pacificatoare. De fapt, influența Rusiei se reduce nu la soluționarea efectivă a conflictului, ci la înghețarea lui, fapt ce a trezit nemulțumirea părților beligerante. Aceasta a adus la apariția unor actori internaționali noi în procesul de negociere a soluției conflictului. Astăzi negocierile de pace au loc pe două piste paralele, dintre care una moderată la Moscova, iar cealaltă la Bruxelles și Washington.
Poziția Rusiei în chestiunea Karabahului se reduce la necesitatea elaborării unui acord separat care să prevadă demarcarea frontierei azero-armene. Un astfel de scenariu este favorabil Federației Ruse, deoarece prevede înghețarea „păcii” sub egida pacificatorilor ruși în Karabah. Și pentru Armenia o asemenea soluție este acceptabilă, deoarece nu prevede recunoașterea finală a Karabahului ca parte integrantă a Azerbaidjanului. Însă pentru Azerbaidjan această abordare este categoric neacceptabilă, și în consecință, este lipsită de șanse de succes.
Spre deosebire de Moscova, poziția Occidentului prevede concesii semnificative, pentru ambele părți, fapt ce creează o oportunitate mai mare pentru găsirea soluției finale bazată pe compromis. Pe de o parte, Occidentul nu pune la îndoială dreptul suveranității Azerbaidjanului asupra Karabakhului, dar ridică în același timp problema garantării drepturilor comunității armene care trăiește acolo. Tocmai din cauza necesității de concesii din ambele părți, acest plan a avut anumite șanse de a fi implementat – și acest lucru a șubrezit poziția monopolistă a Kremlinului în procesul reglementării conflictului.
Și mai mult poziția Federației Ruse a slăbit ca urmare a războiului împotriva Ucrainei, fiindcă a redus capacitățile Moscovei de a proteja interesele Armeniei, aliatului său formal din cadrul OTSC. De slăbirea poziției Rusiei a beneficiat Azerbaidjanul, pentru care negocierile de pace nu sunt la această etapă în mod clar o prioritate. În consecință, din toamna anului trecut, tema discuțiilor de pace a dispărut treptat de pe ordinea de zi, ele fiind înlocuite cu noi exacerbări.
La Baku, s-a pariat pe rezolvarea problemei prin forță, până acum lucrăndu-se pe această direcție cu destul de mult succes. Acum Azerbaidjanul se îndreaptă către primul obiectiv intermediar din strategia sa pentru Karabah, insistând asupra înființării unui punct de control pe șoseaua tranzitului spre regiune. Următoarele priorități fiind demilitarizarea definitivă a forțelor de autoapărare din Karabakh și, în cele din urmă, retragerea „pacificatorilor” ruși. Dacă acest scenariu va fi pus în aplicare în toată plinătatea sa rolul Rusiei în aplanarea conflictului din Karabah va fi diminuat semnificativ.
În ultimii ani, influența Federației Ruse în Azerbaidjan a scăzut critic pe fundalul creșterii influenței Turciei. În aceste condiții, programul minim pentru Kremlin devine menținerea controlului asupra Armeniei. Mai ales că, disponibilitatea UE de a acorda Georgiei statutul de candidat modifică radical situația din regiune.
Perspectiva europeană a Georgiei dă speranță și Armeniei, iar aceasta este o amenințare foarte serioasă la adresa planurilor Moscovei în Caucaz. Pentru Armenia pariul pe termen lung pe relațiile aliate cu Federația Rusă devine tot mai lipsit de perspectivă. De aici, demersul de anul trecut al prim-ministrului armean, Nikola Pashinyan la summitul OTSC, când Armenia a refuzat să semneze declarația comună a participanților, iar în societatea armeană au început brusc să crească predispozițiile pentru ieșirea țării din această organizație. Iar după ce OTSC a refuzat să trimită observatori la granița armeano-azerbaidjană, Erevanul a reușit să realizeze crearea în zona conflictului a unei misiuni de observare a UE, a cărei decizie a fost luată deja în ianuarie a acestui an.
Situația a degradat pentru Rusia atât de mult, încât Armenia a găsit un înlocuitor și pentru armele rusești. După ce Federația Rusă a refuzat să furnizeze arme cerute de Erevan, Armenia și-a găsit alți vânzători, în special, prin încheierea unui acord privind achiziționarea de sisteme de apărare aeriană din India.
Toate aceste reacții a Erevanului demonstrează că în Armenia se conturează convingerea că Federația Rusă nu mai poate juca rolul unui garant sigur al securității țării lor. Și pe fondul incapacității tot mai evidente a Rusiei de a menține monopolul asupra procesului de reglementare a conflictului din Karabah , vidul care se creează se umple treptat de Occident.
Cu toate acestea, deocamdată, poziția Federației Ruse în Armenia este încă suficient de puternică pentru a preveni deplasarea acesteia către Statele Unite și UE. Și totuși tendințele care se profilează vorbesc în mod clar că timpul nu este în favoarea Rusiei.
