Pe acest site, mă aflu în urmă față de ce mi-am propus cu o serie de materiale despre aspectele viitorului geopolitic al Ucrainei. Chiar dacă unii analiști sau jurnaliști preferă reacțiile „la cald”, consider că „zgomotul” de zi cu zi copleșește „semnalul” semnificativ (ușor pleonastic vorbind) al evoluțiilor pe termen mediu și lung. Acest „zgomot” este o diversiune intenționată și face parte din arsenalul deja clasic al comunicării în mediul internațional. Nu îmi caut scuze, pur și simplu, încerc să nu „mă iau după fentele” unor declarații mai mult sau mai puțin oficiale și să înțeleg intențiile reale, pe termen lung, ale actorilor implicați.
Este clar că războiul fierbinte din Ucraina va dura mai mulți ani, iar sfârșitul acestei etape nu va însemna și sfârșitul problemei, după cum nici sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial sau cel al Războiului Rece nu au dus la tratate de pace cuprinzătoare, oneste și durabile, ci doar la reconfigurări ale unor tensiuni geopolitice tectonice.
În materialul de față, voi face o excepție și voi porni de la o declarație relativ recentă a Secretarului General al NATO, Jens Stoltenberg, care, după o întâlnire cu președintele Zelenski, la Kiev, a spus că la următorul summit al organizației, Ucraina ar putea fi invitată oficial să adere la NATO. Declarația a fost, firește, un fel de compliment pentru gazde. Conform Cartei organizației, nici un stat nu poate să fie admis până ce nu are semnate tratate de bună vecinătate, clare, cu toate statele vecine, astfel încât să nu existe vreun casus belli ascuns. Altfel spus, niciun stat aflat în război sau într-o situație de război iminent nu se poate refugia sub umbrela de protecție a NATO pentru că ar implica organizația într-un conflict asupra căruia țările membre ar putea fi în dezacord. Ne amintim că, pentru a intra în NATO, România a semnat astfel de tratate, inclusiv cel cu Ucraina, un tratat care a nemulțumit mulți români, dar pe care conducătorii de atunci ai țării l-au numit „un sacrificiu istoric” necesar.
Ajuns în Occident, Jens Stoltenberg și-a nuanțat declarația, explicând că admiterea efectivă a Ucrainei în NATO se va petrece „după război”. Acest „după război” este foarte vag, pentru că nu înseamnă „la sfârșitul războiului”.
Viitorul summit al NATO va fi în vară, în capitala Lituaniei, Vilnius, adică la doar 20 de kilometri de frontiera dintre Lituania și Belarus, id est frontiera dintre NATO și statul aliat cel mai apropiat al Rusiei. Este evident că alegerea capitalei Lituaniei are un caracter simbolic major și arată determinarea conducerii NATO de a susține Ucraina și de a menține presiunea politică asupra Rusiei. Semnalul se adresează, însă, în aceeași măsură și acelor țări din Alianță care manifestă rezerve față de continuarea războiului.
Dacă la Vilnius va exista o invitație oficială de aderare adresată Ucrainei (chiar dacă „după război”), va fi clar că Statele Unite forțează Carta NATO. O astfel de mișcare ar însemna nu doar hotărârea Washingtonului de a susține războiul „până la capăt”, ci și o slăbire considerabilă a pozițiilor statelor europene nu numai în cadrul Alianței, ci și în arhitectura (geo)politică a post-războiului.
Pe de o parte, dacă Ucraina va fi victorioasă în frontierele din 2012, ea va deveni un centru de greutate politico-militar mult mai important decât Polonia și va slăbi indirect, dar decisiv, structurile Uniunii Europene. Pe de altă parte, dacă Ucraina va fi obligată la o pace cu cedarea teritoriilor ocupate de Rusia, înfrângerea simbolică va complica enorm relațiile în NATO. Ar fi, de fapt, un armistițiu sine die, care nu ar face decât să amâne rezolvarea tensiunilor geopolitice.
