Începând cu luna iulie, România are un nou guvern. Până la urmă, s-a făcut celebra „rotativă”: Nicolae Ciucă și-a dat demisia și Marcel Ciolacu a devenit premier. Dar evenimentul real al anului 2023 nu este asta, ci acela că UDMR nu mai face parte din noul Executiv!
De ce oare?
Răspunsul scurt este că a existat o combinație între: 1. o recomandare/comandă externă și 2. calculele electorale (pentru 2024) ale tuturor partidelor.
Argumentele pentru această explicație vin în continuare, în răspunsul „lung”.
UDMR a ajuns la Palatul Victoria după alegerile din 1996 și de atunci, practic, s-a aflat într-un fel sau altul în toate guvernele de până acum, cu câteva mici excepții. Dar, chiar și în perioadele acelor „mici excepții”, udemeriștii au avut reprezentanți în liniile din spate ale guvernării și e posibil ca și în guvernul Ciolacu să se păstreze aceeași situație.
De ce, totuși, cele două partide mari au împins UDMR în afara guvernării la vârf în acest moment? Datele de care dispunem arată că miniștrii Cseke și Tanczos au gestionat cel puțin corect două ministere importante și nu au fost implicați în niciun scandal sau bârfă publică. Oficial, s-a spus că partidele nu s-au înțeles la distribuirea ministerelor și că UDMR ar fi refuzat ofertele făcute. De partea celaltă, însă, președintele UDMR, Kelemen Hunor, a afirmat, surprinzător de răspicat pentru stilul domniei sale, că oferta partenerilor a fost neserioasă și că, de fapt, maghiarii au fost „dați afară” de la guvernare.
Firește că un guvern PSD-PNL are suficientă reprezentare în parlament pentru a nu fi pus în pericol de o eventuală moțiune de cenzură. Dar această majoritate confortabilă a existat și în momentul învestirii guvernului Ciucă, când în PNL mai activau și fidelii lui Ludovic Orban, trecuți ulterior în opoziție. De ce, la cel moment, era nevoie de UDMR și acum nu mai e?
Trebuie să spunem, înainte de toate, că UDMR are un statut distinct între partidele politice din România. Constituția României și Legea partidelor politice interzic teoretic formarea unor partide pe criterii etnice. Maghiarii se apără, spunând că UDMR nu este un partid, ci este un fel de ONG, o uniune în care sunt reprezentate mai multe curente doctrinare. Pentru ochii lumii, mai arată uneori că printre membri se găsesc și etnici români. De altfel, în situația UDMR se află și alte formațiuni ale minorităților (FDGR și mai multe partide ale minorității rome). Mai mult, în istoria României, în perioada interbelică, maghiarii au avut o formațiune politică similară UDMR-ului de azi, care a participat la alegeri și a fost reprezentată în parlament. Prin urmare, deși există obiecții asupra constituționalitții UDMR, din punct de vedere practic, aceasta s-a încadrat perfect democratic în sistemul politic postdecembrist.
Judecând obiectiv, Uniunea, ca reprezentant al unei minorități, a avut întotdeauna conștiința acestui fapt și a căutat, implicit, să aibă o prestație politică de cel mai înalt nivel, pentru a face față eventualelor atitudini antimaghiare. Prin urmare, a căutat să promoveze personalități cât mai competente și mai integre, tocmai pentru a se feri de orice fel de acuzații din partea opiniei publice din România. Au fost și cazuri de politicieni maghiari acuzați de corupție. UDMR i-a retras, dar i-a apărat. Din surse personale, știu sigur că două cazuri au fost niște falsuri aranjate pentru a-i îndepărta pe respectivii, întrucât încurcau niște afaceri la vârf. Indiferent cum ar fi însă, UDMR a căpătat aura celui mai serios partid din România, inclusiv (sau, poate, mai ales) printre cetățenii etnici români.
În iunie 2023, UDMR a fost dată afară de la guvernare fără explicații convingătoare.
Există însă o însă o serie de explicații pentru felul în care UDMR a fost adusă la guvernare după alegerile din 1996 și pentru felul în care ea a fost transformată în „partidul balama”, care a făcut posibile majorități în parlament pentru mai toate guvernele ulterioare.
Să ne amintim că răsturnarea regimului Ceaușescu a generat în România o situație care nu se potrivea cu ceea ce se petrecuse în celelalte țări comuniste: în decembrie 89, puterea nu a fost preluată de partide politice aflate până atunci în ilegalitate sau semilegalitate și nici de dizidenți celebri, ci de o formațiune apărută inexplicabil (pentru Occident) și coagulată în jurul lui Ion Iliescu, un fost demnitar comunist, care nu avusese legături de „disidență” cu Occidentul. Subliniem: Ion Iliescu nu fusese (auto)exilat în Occident, nu semnase scrisoarea celor șase împotriva lui Ceaușescu, nu făcuse niciun act de frondă sau de rezistență față de Ceaușescu și, evident, nu făcea și nu făcuse parte din partidele de dinainte de 1948.
În toate celelalte țări comuniste, liderii ajunși la putere în 1989, fie că se numeau Lech Walesa, Vaclav Havel, Jozsef Antall, Arpad Goncz sau Jeliu Jelev, se încadrau cel puțin într-unul dintre criteriile de mai sus, raportate, firește, la situațiile din țările respective.
„Primul mandat” democratic în țările postcomuniste a aparținut formațiunilor politice conduse de acești lideri „de dreapta”, iar al „doilea mandat” (pe ideea alternării la guvernare) a revenit fostelor partide comuniste, reformate între timp ca „socialiste”.
În România a fost exact pe dos. „Primul mandat” (început în decembrie 1989 și extins până în 1996) a revenit formațiunii agregate în jurul lui Ion Iliescu (FSN/FDSN), o formațiune de stânga, care nu intrase în calculele Occidentului. Mai mult, în acest mandat, guvernarea a fost susținută parlamentar de așa-numitul „patrulater roșu”, care cuprindea și Partidul Socialist al Muncii, un partid care se revendica fără reținere de la doctrina marxistă.
Abia după alegerile din 1996, guvernarea în România a fost preluată de o coaliție heteroclită, condusă, ce-i drept, de un partid de centru-dreapta. Guvernele Ciorbea, Vasile și Isărescu, bazate pe această coaliție, au inclus și membri marcanți ai UDMR.
De ce era, atunci, nevoie de UDMR în Executivul de la București?
Tot pe scurt, pentru că în Revoluția din Decembrie 1989 și, implicit, în răsturnarea regimului comunist, elementul-cheie al declanșării protestelor de masă a fost minoritatea maghiară din România.
Istoria relațiilor româno-maghiare este complicată, dar fără o scurtă trecere în revistă nu se poate înțelege semnificația profundă a retragerii UDMR, acum, de la guvernare. O retragere care ar putea echivala cu o regrupare a liniilor geopolitice din Europa.
Premisa de la care pornesc este că nici Ungaria și nici România nu au reușit să își înțeleagă, una-celeilalte, complementaritatea ca state-națiuni. Ungaria a apărut, ca stat centralizat în Evul Mediu, mult mai devreme decât Țările Române și, de atunci, catolicismul și recunoașterea de către Occidentul creștin au făcut din ea un avanpost în fața „hoardelor păgâne” venite din Est sau Sud-Est. Elitele maghiare au păstrat, de-a lungul timpului, acest misionarism civilizator, combinat cu atitudinea de superioritate față de vecinii aflați pe o treaptă rurală a dezvoltării.
Să remarcăm că maghiarii au (în medie) o conștiință identitară și a comunității mult mai bine structurată și mai „dură” decât românii. O minoritate maghiară este mult mai rezistentă la asimilare etnică decât o minoritate românească și, firește, o majoritate maghiară (având avantajul relativei superiorități civilizaționale de care vorbeam) asimilează mult mai agresiv minoritățile decât o (poate) face o majoritate românească.
Odată cu epoca modernă, toate curentele/valurile civilizatoare s-au transmis de la Vest spre Est, astfel încât maghiarii au fost mereu cu un „pas” înaintea românilor, sârbilor sau slovacilor. În zonă, naționalismele secolului XIX s-au desfășurat, pe principiul „dușmanul dușmanului meu este prietenul meu” – dacă maghiarii se revoltau împotriva Vienei, românii transilvăneni se revoltau împotriva Budapestei. Maghiarii nu au uitat că Avram Iancu i-a sprijinit pe austrieci, după cum românii nu au uitat abuzurile administrației maghiare în Transilvania între 1867-1918 și între 1940-1944.
Mai aproape de zilele noastre, comuniștii aduși de sovietici (deci Stalin) au impus înființarea Regiunii Mureș Autonome Maghiare, care funcționa aproape ca un stat în stat. Din păcate pentru maghiari, Revoluția din 1956 i-a făcut circumspecți pe sovietici și i-a ușurat lui Ceaușescu reforma administrativă prin care s-a desființat structura autonomă mai sus amintită. Ceaușescu a înțeles că românii chiar dacă nu sunt mulțumiți de politicile economice ale regimului, devin înflăcărați când e vorba despre mândria națională, îndeosebi în fața maghiarilor. Ceaușescu a apăsat, deci, pedala unui soi de integrare forțată a maghiarilor într-un fel de „cetățenie civică națională”. O serie de instituții tradiționale maghiare, de învățământ și de cultură, au fost combinate cu unele românești, rezultând nume hibride, care-i iritau deopotrivă și pe români și pe maghiari. În zona secuiască, industrializarea a adus mulți migranți români și a fost percepută de către autohtoni ca o invazie. Și, cu toate că, pe ansamblul Transilvaniei, procentajul celor care se declară „maghiari(/secui)” a rămas, practic, neschimbat din 1948 până astăzi, atât organizațiile maghiarimii din Transilvania cât și formatorii de opinie de la Budapesta au acuzat, uneori isteric, pe plan internațional, „persecuțiile” regimului Ceaușescu la adresa minorității maghiare.
O scurtă precizare despre revizionism/iredentism. Cei doi termeni sunt folosiți, aproape ca sinonime, pentru a eticheta afirmații/cerințe/poziții care contestă tratate/acorduri referitoare la frontiere și împărțiri teritoriale. Pentru maghiari, Tratatul de la Trianon a fost un „Dictat” și e considerat ca fiind (cel puțin!) o nedreptate și o umilire a națiunii. „Drepturile” Ungariei asupra teritoriilor pierdute în 1918 sunt o temă predilectă a istoricilor și politicienilor de la Budapesta. Iar „Ungaria Mare”, cu tot cortegiul de reprezentări publice (hărți, heraldică, imagini, simboluri) a fost, este și va fi un proiect (geo)politic care motivează și mobilizează maghiarii de pretutindeni.
Și exact același lucru se poate spune și despre „România Mare”, despre „Serbia Mare”, despre „Bulgaria Mare”, despre „Ucraina Mare” și despre multe alte naționalisme radicale. Este „naționalismul” o doctrină politică „științifică” sau o „ideologie” populistă? Se poate vorbi despre un naționalism „bun” și/sau unul „rău”? Este depășit sau nu? Din păcate, la aceste întrebări nu se poate răspunde simplu, în logica lui „sau-sau”.
Voi reveni în materialul viitor.
