O definiție comprehensivă a globalizării este cea a unei economii de piață globale. Cu alte cuvinte, globalizarea ar duce natural la desființarea oricăror intervenții politice asupra pieței, astfel încât lumea întreagă să devină o piață continuă în care se întâlnesc, negociază și încheie afaceri doar „vânzătorii” și „cumpărătorii”, fără nici un alt amestec. Veți întreba: unde sunt, în această descriere, „producătorii” și „consumatorii”? Ei bine, pur și simplu nu sunt! Dar despre aceast model socio-economic vom vorbi altă dată.
Revenind la economia de piață generalizată global, este mai interesantă o altă întrebare: are ea, totuși, o limită? Adică există un element care să fie exterior acestei piețe generalizate?
Dacă nu (așa cum spun apologeții neoliberalismului), atunci, la un moment dat, schimburile ar trebui să se blocheze. E ca și cum ai turna într-un pahar jumătate apă și, cu grijă, jumătate vin roșu. Oricine va putea observa că, indiferent cu câtă grijă toarnă, după scurt timp, lichidul devine omogen. Așa spun legile fizicii, și așa se întâmplă și într-o piață generalizată în absența unei intervenții din exterior.
Dacă da, adică dacă există o constrângere/intervenție exterioară, care să mențină marja de profit (deci interesul capitalistului), atunci acest element exterior este în mod inevitabil un vector de putere politică. Paradoxul este că acest vector devine cu atât mai puternic cu cât el este mai puțin vizibil. Veți spune, dragi cititori: „se știe de când lumea că tranzacțiile sunt relații de putere!” De ce, atunci, atâta discuție pentru o situație evidentă?
E nevoie de o asemenea punere în gardă tocmai pentru că omul păstrează iluzia unei libertăți neîngrădite, a unei societăți paradisiace, în care singurul vector de putere este Dumnezeu. Ei bine, așa cum spuneam, globalizarea a făcut ca vectorii de putere să devină din ce în ce mai depărtați de pecepția maselor și, prin aceasta, să aibă o capacitate de control din ce în ce mai mare. Aproape niște Dumnezei.
Acest articol este, de fapt, o privire asupra unui incident geopolitic concret, puciul de luna trecută din Niger. Ca să nu plictisim cititorii și să ne putem dezvolta argumentația, vom spune de la început că lovitura de stat nu e o simplă reglare de conturi tribală, ci a survenit ca urmare a (sau în întâmpinarea) unor dezechilibre globale.
Faptele sunt următoarele: guvernul civil al președintelui Mohamed Bazoum, a fost răsturnat de un grup de militari condus de Abdourahamane Tchiani. Guvernul civil avea o orientare filofranceză, relativ tradițională în această țară. Puciștii au preluat puterea înconjurându-se de demonstranți antifrancezi, aspect care este relativ surprinzător, întrucât, de la obținerea independenței și până acum, chiar dacă formal nu a intervenit în politică, Franța a fost garantul stabilității și integrarii economice internaționale a țării. Mai direct, disputele politice interne nu au pus niciodată în discuție, până acum, statutul de partener privilegiat al fostei metropole coloniale. De unde, la peste șaizeci de ani de la obținerea independenței, o ostilitate atât de brusc exprimată?
În urma puciului, desfășurat fără violențe, Franța a reacționat prompt, dar aparent irațional, sub impactul unei surprize evidente. Forțele franceze dislocate s-au repliat, fiind gata să părăsească țara, și organizația ECOWAS a fost mobilizată de guvernul de la Paris pentru a interveni împotriva puciștilor. Deloc surprinzător, ECOWAS a răspuns fără mare entuziasm, trei dintre membri (Mali, Guineea și Burkina Faso) anunțând că nu vor participa la o intervenție militară. În același timp, în care toate mai ambasadele țărilor occidentale solicitau cetățenilor proprii să părăsească Nigerul, la Niamey sosea Subsecretarul de Stat al SUA, Victoria Nuland, și anunța că Statele Unite nu se vor retrage din Niger.
Comentariile canalelor de știri occidentale (în special europene) au evidențiat trei direcții de consecințe după lovitura de stat: 1. dezvoltarea mișcărilor teroriste (Statul Islamic, Boko Haram și altele, inclusiv pătrunderea unor unități ale mercenarilor Wagner) pe un coridor foarte larg, de la Est spre Vest, de-a lungul Saharei, 2. amplificarea fluxului de migranți economici din țările africane de-a curmezișul Saharei, de la Sud spre Nord, prin Niger și Libia și 3. pierderea controlului – francez și, implicit, european – asupra importantelor zăcăminte de uraniu din Niger. Ordinea în care au fost prezentate aceste probabile consecințe este foarte „corect politică” și, deci, poate fi suspectată de ipocrizie: în relațiile internaționale primează, categoric, interesele economice. De aceea, credem că ordinea reală a importanței este inversă: 1. uraniul, 2. migrația ilegală și 3. terorismul.
Ceea ce s-a spus și este, firește, adevărat, dar acoperă doar o parte a problemei, este că Nigerul este unul dintre furnizorii principali de uraniu pentru Franța, iar Franța, se știe, își produce peste jumătate din energia electrică în centrale atomo-electrice. Prin urmare, pierderea controlului asupra unui furnizor de materie primă energetică îi slăbește Franței puterea și, implicit, fragilizează Uniunea Europeană. Firește, vocile radicale din politica franceză au spus imediat că este vorba despre un „pumnal american înfipt în spatele Franței”. Ne amintim că Franța a mai luat „țepe” în ultima vreme de la partenerii americani. (Să punctăm doar deturnarea contractului cu Australia pentru construcția de submarine.) Să nu uităm, totodată, că Franța, sprijinind Ucraina solidar cu ceilalți membri NATO, a făcut (în special prin intermediul președintelui Macron) o serie de declarații sau gesturi de natură să irite Statele Unite. Ciudata afirmație a președintelui francez că „NATO se află în moarte clinică” este doar cea mai notorie dintre acestea.
Nu putem să nu corelăm îngrădirea accesului Franței la uraniul din Niger cu distrugerea gazoductului North Stream. Desigur, nici Franța și nici Germania nu se vor prăbuși în urma acestor evenimente, dar ambele țări – nucleul motor al Uniunii Europene – vor fi, pe de o parte, mai dependente energetic de o piață occidentală controlată de Statele Unite și, pe de altă parte, pentru a-și compensa costurile, vor fi mai determinate să sprijine, prin industria de armament, efortul de război al Ucrainei.
Migrația de masă a lovit Europa în 2015. Atunci, în vară, peste un milion de persoane din taberele pentru refugiați din Turcia s-au răspândit în toată Europa. Șocul europenilor – cetățeni și politicieni deopotrivă – a fost uriaș. Chiar dacă Angela Merkel, cancelarul de atunci al Germaniei, a promis că „ne vom descurca”, situația nu s-a rezolvat. În fond, acordarea de ajutoare și, ulterior, absorbția acelor migranți (nu putem folosi cuvântul „integrarea”) nu a făcut decât să stimuleze alte milioane de oameni săraci sau dezrădăcinați din Africa și Orientul Mijlociu să-și caute norocul, forțând intrarea în prosperele state ale Occidentului. În următorii trei ani, sursa de migranți s-a mutat din Turcia în Nordul Africii. Sute, poate mii, de ambarcațiuni semiimprovizate, pline ochi cu bărbați, femei și copii, au căutat să ajungă în Italia, Franța sau Spania. Statele europene au fost puse în dilema de a accepta imigranți ilegali sau de a fi complici morali la moartea acestora în naufragii. Soluția de compromis a fostalocarea unor sume foarte mari din bugetul Uniunii (dar și al unor state membre) pentru împiedicarea plecării migranților. În acest fel, a fost blocat un program mai vechi, ambițios, al Uniunii Europene, cel de a crea un spațiu contiguu de investiții și prosperitate între Uniune și țările Africii de Nord. Iată că instabilitatea din Niger crește din nou presiunea migratorie asupra Europei. Nu putem încheia acest subiect fără să remarcăm o escaladare bruscă și fără precedent a sentimentelor antifranceze în Africa de Vest: Algeria și Marocul, apoi Mali, Burkina Faso și Ciad și-au răcit vizibil relațiile cu fosta metropolă colonială. Secvențele filmate în ultima lună în capitala Nigerului, Niamey, ne arată sute de tineri care scandează lozinci antifranceze și își afirmă hotărârea să lupte cu arma în mână pentru apărarea regimului pucist. Scandările, culmea ironiei, sunt în limba franceză! Ultima știre este că ambasadorului Franței i s-a cerut să părăsească Nigerul în 48 de ore. Este, fără îndoială, o ofensă fără precedent, dar la care, deocamdată, Parisul pare să nu aibă mijloace de ripostă.
În fine, câteva cuvinte despre „terorismul” nord-african.
Dintre nenumăratele organizații calificate de Occident ca „teroriste” și care activează în Africa de Nord, ne oprim doar la două: Statul Islamic și Boko Haram.
Statul Islamic s-a afirmat după ce a început declinul Al Qaeda, ca o organizație islamistă încă mai radicală. În epoca de glorie, între 2014 și 2016, Statul Islamic a controlat un teritoriu întins în Vestul Irakului și Estul Siriei, cu o populație cuprinsă între 8 și 12 milioane de persoane. Aceasta a fost, de fapt, singura perioadă în care Statul Islamic a putut părea, unora, o forță reală. Este, însă, greu de evaluat în ce măsură a existat, chiar și atunci, o structură organizată instituțional, capabilă să asigure o funcționare de durată, pe un teritoriu dat, cu o populație dată. Toate sursele occidentale afirmă că fondurile Statului Islamic au provennit din jafuri, extorcări, răscumpărări ale unor persoane răpite sau donații anonime de la persoane din țările arabe bogate, și, nu în ultimul rând, din vânzarea petrolului extras de pe teritoriul pe care îl controlau. Chiar și așa, Statul Islamic a fost, metaforic, echivalentul unui bișnițar conjunctural și nu al unui capitalist organizat. Cât despre ideologie și practică politică, Statul Islamic s-a dovedit a fi mai mărunt decât Al Qaeda, angajându-se în atrocități comise împotriva unor grupuri mici și fără putere – arabi creștini, yazidi, kurzi. Atentatele comise în Europa și revendicate de Statul Islamic au fost, și ele, dirijate împotriva unor obiective civile și a unor cetățeni fără relevanță politică.
De ce amintesc aceste lucruri? Pentru că, politic, orice regim nou care cucerește puterea și care vrea s-o păstreze acționează cu două pârghii majore: promisiunea edificării unui Bine comun și lupta împotriva unui Rău exterior. Cele două pot fi utopice, dar trebuie să se insereze logic într-o narațiune concretă și credibilă. În ce măsură poate fi logic și rațional un comportament prin care, parcă intenționat, îți îndepărtezi orice fel de aliat și devii odios în fața unor oameni care, poate, ar fi critici față de Occident și ar simpatiza cu o renaștere musulmană?
Observatorul occidental obișnuit pune lipsa logicii pe seama unor patologii psihice, pornind de la reprezentări devenite clișeu: „Hitler a fost nebun, Stalin a fost nebun, Bin Laden a fost nebun, Al Zawahiri a fost nebun!” Desigur, nu poate fi exclusă această variantă. Dar, în cazul Statului Islamic, și mai ales a facțiunilor acestuia răspândite, după 2019, în diverse țări din Africa de Nord, evoluțiile seamănă foarte mult cu povestea pompierului piroman – acel pompier care declanșa incendii pantru ca, apoi, să le stingă și să se prezinte ca erou în fața cetățenilor înspăimântați. Dacă privim diversele episoade ale Statului Islamic, constatăm că, pe ansamblu, de fiecare dată au câștigat Statele Unite și de pierdut, tot de fiecare dată, au pierdut statele pe teritoriile cărora s-au dus luptele. Irakul și Siria au fost devastate, Statele Unite și-au menținut controlul asupra unor zone strategice în care, în afara unor amenințări, nu aveau ce să caute, iar luptătorii jihadiști au plecat prin alte țări.
Din păcate, asta pare să se întâmple și în zona lărgită a Saharei. Pe teritorii vaste și slab locuite din Libia, Ciad, Mali, Mauritania și Niger, controlul statelor respective este, practic, inexistent. Mici grupuri de combatanți ai organizațiilor teroriste se pot mișca nestingherit și pot ataca obiective economice mai mult sau mai puțin importante, cu rezultatul sigur al creării unei instabilități regionale generalizate. Pe lângă militanții jihadiști, în zonă și-au făcut apariția și mercenarii grupului Wagner. Ceea ce, firește, oferă oricând un motiv de intervenție armată a unei mari puteri.
Să mai notăm că unul dintre marii beneficiari ai stabilității relative din Africa din anii 2005-2015 a fost China, care a avut un program extins de investiții în minerit și infrastructură. Imediat după puciul de la Niamey, au apărut știri despre retragerea firmelor chineze din zonă.
Una peste alta, am asistat la o redistribuire a influențelor în Niger: Franța pleacă (sau se retrage semnificativ), Statele Unite rămân. Instabilitatea accentuată îndepărtează China. Lumea se divizează din ce în ce mai accentuat în blocuri ostile, iar zonele de instabilitate devin spații de confruntare și de încercare a noi tehnologii, arme, strategii și tactici politico-militare.
