John J. Mearsheimer
Articol apărut pe 13.09.2023, pe contul Substack al autorului
Organizarea defensivei
Până acum, am discutat modul în care partea aflată în ofensivă execută un blitzkrieg. Dar pentru a înțelege pe deplin funcționarea unui blitzkrieg și probabilitatea ca acesta să reușească, este esențial să se ia în considerare capacitățile părții aflate în defensivă, precum și strategia acesteia de a contracara blitzkrieg-ul.
Problema cheie în ceea ce privește capacitățile este cum arată tipul de echilibru de forțe dintre apărător și atacant. Există o egalitate aproximativă în ceea ce privește calitatea și cantitatea, atât a trupelor, cât și a armamentului lor? Dacă da, se poate vorbi despre o luptă echilibrată. Însă, dacă una dintre părți are forțe de luptă net superioare în ceea ce privește calitatea, cantitatea sau ambele, va fi o luptă dezechilibrată. Diferența dintre echilibru și dezechilibru contează foarte mult pentru a determina perspectivele de succes ale unui blitzkrieg.
Pentru cei care declanșează ofensiva este mult mai dificil să facă să funcționeze un blitzkrieg într-un luptă echilibrată, deoarece cei care se apără se află pe o poziție care nu este depășită din start. Momentul de început este o încleștare formidabile între cele două
forțe în luptă, dar nu un dezechilibru, ceea ce face dificil ca atacatorul să fie sigur de succes. În plus, consecințele unui blitzkrieg eșuat sunt semnificativ diferite în cele două tipuri de luptă. Dacă un blitzkriegeșuează într-o luptă echilibrată, rezultatul este probabil să fie un război prelungit de uzură în care rezultatul este greu de prezis. Până la urmă, conflictul se poartă între adversari aproximativ egali. Dar dacă un blitzkriegse transformă rapid într-o luptă dezechilibrată, atacatorul este aproape sigur că, în continuare, va câștiga războiul destul de repede și ușor, pur și simplu pentru că se bucură de un avantaj material marcat față de apărător.
Strategia apărătorului de a contracara un blitzkrieg are, de asemenea, o influență profundă asupra rezultatului.[18] La cel mai elementar nivel, statul atacat își poate desfășura forțele în trei moduri diferite: defensivă înaintată, defensivă în profunzime și defensivă mobilă.
În defensiva/apărarea înaintată, majoritatea forțelor apărătorului este plasată pe linia care separă
armatele opuse, pentru a împiedica atacatorul să facă o breșă. De asemenea, apărătorul
plasează un număr rezonabil de forțe de luptă în spatele liniei frontului, în rezerve mobile,
care se pot deplasa rapid pentru a închide o posibilă breșă. Accentul, totuși, se pune în apărarea în forță de-a lungul liniei inițiale de contact. Cu toate acestea, asta nu exclude ideea că apărătorul poate fi flexibil tactic în modul în care răspunde atacului forțelor inamice de-a lungul liniei frontului. De exemplu, ar putea încerca să le atragă în zone controlate în care pot fi lovite de artilerie.
Defensiva/apărarea în profunzime este compusă dintr-o serie de linii bine apărate – aflate una în spatele celeilalte la o distanță suficient de mare – care sunt concepute pentru a slăbi armata atacatoare în timp ce aceasta își croiește drum prin fiecare centură defensivă. Nu numai că este greu ca forțele de atac să spargă prima linie de apărare, dar chiar dacă o fac, nu există nicio posibilitate de depășire a rezervelor apărătorului și de a reuși o pătrundere strategică profundă. În schimb, atacatorul trebuie să poarte o serie de bătălii de același tip, în timp ce încearcă să pătrundă prin liniile succesive de defensivă ale apărătorului.
Apărarea în profunzime este ideală pentru a contracara un blitzkrieg; în acest scop, este probabil cea mai bună dintre cele trei strategii. Dezavantajul său major este că de obicei necesită un număr deosebit de mare de trupe. De asemenea, impune ca apărătorul să nu maximizeze numărul de trupe și obstacole pe care le plasează în prima linie, dar în schimb să se asigure că fiecare linie de apărare este dens populată cu bariere și soldați. Desigur, trupele de apărare de-a lungul liniei de contact se pot retrage în liniile de apărare în spatele lor. Mulți comandanți, totuși, vor fi înclinați să apere frontul din fața bătăliei cu cât mai multe trupe.
În fine, există defensiva/apărarea mobilă, care este cea mai îndrăzneață dintre cele trei strategii. Apărătorul își localizează doar o mică parte a trupelor sale în poziții înaintate, unde pot împiedica oarecum forțele de atac, dar altfel le permite să pătrundă adânc în spatele liniei inițiale. La momentul potrivit, fundașul își folosește lovitura-surpriză – o mare parte a acesteia fiind alcătuită propriile forțe mobile blindate – pentru a lovi în flancurile coloanei de penetrare și a tăia legătura forțelor de atac cu baza lor. De fapt, forțele invadatoare sunt încercuite și izolate, făcându-le o țintă ușoară pentru distrugere.
Defensiva/apărarea mobilă este o operațiune extrem de solicitantă și o strategie riscantă, mai ales în comparaţie cu celelalte două strategii defensive, care pur şi simplu urmăresc să uzeze forțele blindate care atacă, forțându-le să-și croiască drumul prin poziții defensive bine fortificate.
(va urma)
