Surpriza nu a fost atât atacul în sine – tirurile de rachete și hărțuielile dinspre Fâșia Gaza către Israel sunt o constantă a vieții cotidiene de acolo cel puțin de la Războiul de Șase Zile (1967) încoace. Surpriza a constituit-o amploarea atacului – au fost lansate mii de rachete și drone, în timp ce unități terestre au executat o ofensivă în profunzime, ajungând până la un oraș important, Așkelon, la peste 22 de km de frontieră. Atacul terestru, dus cu o determinare extraordinară, a fost sprijinit de câteva echipaje de desant maritim (pe bărci rapide) și chiar de luptători veniți „din cer”, cu parapante cu motor (!!!). Pe scurt, un spectacol grandios, dacă putem spune așa, diseminat prin clipuri video filmate de atacatori și difuzate mai întâi de televiziuni islamiste din Orient și reluate, apoi, în toată lumea.
Spre deosebire de atacurile „clasice” cu rachete dinspre Gaza, care, în localitățile israeliene de frontieră, spărgeau câteva geamuri și avariau, eventual, niște mașini, de data aceasta au existat câteva sute de morți și răniți, la care se adaugă aproape o sută de ostatici. Majoritatea victimelor a fost consemnată, firește, între civili, executați pe loc, cu sânge rece, de atacatori. Se pare că cei mai mulți morți au fost în urma atacării unui stadion pe care se desfășura un concert pentru tineri (și care, probabil, nu se terminase la ora 7 dimineața). Așadar, (și) un masacru printre tineri civili, complet nevinovați, care a fost și va fi reluat, ca un „stop-cadru” înfiorător, care va afecta dramatic, emoțional, opinia publică.
Nu este clar, încă, numărul de luptători Hamas care a fost angajat în ofensiva terestră, dar s-a spus că acesta depășește cu mult dimensiunile unui atac terorist „clasic”, fiind aproape o ofensivă a unei armate într-un război convențional. Drept urmare, cabinetul premierului Netanyahu a aplicat o prevedere din legislația statului prin care Israelul a intrat, din acel moment, în stare de război.
Un asemenea eveniment marchează un punct roșu nu doar în relațiile israeliano-arabe, ci și în ansamblul istoriei contemporane, așa cum au făcut-o și atentatele de la 11 septembrie 2001, din Statele Unite.
Deși, când am început acest material, alegerea titlului nu a fost influențată de știrile de presă, ulterior, mai multe publicații din Israel, și nu numai, au făcut aceeași asociere. Am ținut să subliniem această „coincidență” pentru că, din punct de vedere al comunicării publice, este evident că încadrarea mediatică a atacului Hamas împreună cu atentatul de la 11 septembrie sugerează o grilă de interpretare similară. Dacă această încadrare a fost spontană sau nu, asta este altă discuție.
În SUA, 11 septembrie 2001, a apărut într-un moment de acalmie politică, dar într-un context în care economia americană dădea semne de gripare după cele două mandate reușite, din punct de vedere economic, ale administrației Clinton. Principalele consecințe ale lui 11 septembrie 2001 au fost:
- Schimbarea doctrinei de securitate a Statelor Unite.
- Implementarea unui sistem general de control al deplasării persoanelor, viramentelor bancare și informațiilor.
Schimbarea doctrinei de securitate a Statelor Unite a fost făcută foarte rapid, în perioada în care emoția generată de cutezanța atacurilor teroriste și miile de victime de la World Trade Center a acoperit, în mare parte, analizele critice din presă. În esență, SUA, au folosit atentatele ca o justificare pentru a-și aroga dreptul de a folosi așa numita „lovitură preventivă” împotriva oricărui presupus inamic, oriunde pe glob. Foarte rapid, Statele Unite au declanșat Razboiul din Afghanistan, unde regimul taliban îl adăpostea pe Osama Bin Laden, șeful Al-Qaeda, organizația care revendicase atentatele. Ulterior, Statele Unite au declanșat al doilea război, cel din Irak. Ambele războaie au fost purtate, formal, de coaliții în care SUA au cooptat și alte țări, inclusiv România, sub drapelul „luptei contra terorismului”.
Sistemul general de control al deplasărilor a fost implementat cu un mic decalaj temporal și mult mai discret. Narațiunea oficială a autorităților americane a fost că atentatorii s-au antrenat în Statele Unite, în școli private de pilotaj și au beneficiat de fonduri transmise prin viramente bancare, toată operațiunea fiind coordonată informațional de liderii Al-Qaeda aflați în Afghanistan și în alte țări din Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, pentru a preveni atentate similare, trebuia să fie instituit un sistem de control asupra deplasărilor unor persoane suspecte, a unor fonduri suspecte și a unor informații conținând „cuvinte cheie” interpretabile.
Aeroporturile din toată lumea au fost nevoite să introducă sisteme sofisticate de control al bagajelor și pasagerilor, acest lucru echivalând, la limită, cu transformarea oricărui călător într-un suspect, adică instituirea unei suspiciuni generalizate și a unui „păcat originar”. De asemenea, băncile din toată lumea au fost obligate să renunțe la elementele esențiale ale secretului bancar și să transmită unor instituții abilitate date despre deponenți și transferuri de bani. În fine, au fost implementate sisteme sofisticate de interceptare și decriptare a informațiilor, în special în mediul online. Deși, ulterior, mai ales în Europa, a fost elaborat un sistem oficial care solicită acordul utilizatorilor pentru prelucrarea datelor personale (faimosul GDPR), este clar că doar entități cu o capabilitate foarte mare în domeniul IT pot ocoli acest control.
Am făcut această lungă prezentare pentru a puncta o ipoteză: dacă atacul împotriva Israelului s-a dorit să fie un al doilea 11 septembrie, atunci și acțiunile de natură geopolitică ale Israelului vor fi similare, proporțional, cu cele ale SUA.
Care ar putea fi aceste acțiuni?
În primul rând, o acțiune energică de retorsiune. În Israel, în aceste zile, discursul public este, firește, extrem de inflamat. Politicienii de extremă dreaptă solicită o rezolvare „pentru totdeauna” a problemei Hamas. O soluție care sugerează, la limită, o expulazare totală a palestinienilor din teritoriile ocupate. Desigur că în Israel există și politicieni ponderați, iar, sistemul democratic, nu va permite „o soluție finală”, inclusiv din cauza presiunilor internaționale. Dar, este clar că măsurile de securitate care vor fi luate vor duce la o creștere a ratei palestinienilor care-și părăsesc patria. (Să observăm că, în urma recentei ofensive azere în Nagorno Karabagh, 100.000 din cei 120.000 de locuitori ai regiunii au fugit în Armenia. Este un precedent!)
Este mai puțin cunoscut, în ultimii 20 de ani, că politicile dure, de dreapta, ale cabinetelor Netanyahu au impus un trend în care proporția populației palestiniene a scăzut (în special în Cisiordania) și, mai interesant, creșterea demografică în familiile evreiești a devenit mai mare decât cea din familiile arabe. Conexate cu migrația, aceste tendințe, vor avea ca rezultat, într-un orizont de timp destul de apropiat, transformarea palestinienilor din Cisiordania într-o minoritate și înglobarea teritoriului, oficial, în statul Israel, chiar dacă sub o formă autonomă.
În al doilea rând, atacul din 7 octombrie oferă un excelent pretext pentru un experiment în premieră, anume identificarea în timp real a oricărui cetățean prin date biometrice stocate într-un sistem. Pretextul, firește, este acela că statul trebuie să-și identifice propriii cetățeni în orice situație, oriunde și oricând. Implementarea unui asemenea sistem este o chestiune de „când” și nu de „dacă”.
O a treia categorie de consecințe este cea geopolitică. Israelul nu este SUA și, oricât ar fi de bine înarmat și tehnologizat, nu are capacitatea Americii de a genera coaliții. Desigur, pe termen scurt, Occidentul va transmite mesaje de solidaritate și, eventual ajutoare. Ambițiile Israelului sunt, însă, mai mari și, cel puțin în zona geopolitică, atacurile Hamas au complicat situația regională.
De ani buni (mai exact, cam după 2014) relațiile Israelului cu vecinii săi arabi s-au îmbunătățit treptat. Acum ar fi trebuit să se încheie niște acorduri istorice cu Arabia Saudită, acorduri care, pe lângă îmbunătățirea relației cu Turcia, ar fi permis Israelului o creștere a marjei de manevră politică, dar și economică, în zona Golfului Persic. Atacurile Hamas au înghețat, cel puțin pe termen scurt, apropierea israeliano-saudită. Deocamdată este foarte clar că principala consecință a acestui atac este adâncirea faliei Est-Vest. De o parte se situează Israelul, Statele Unite și, în general, Occidentul, iar de cealaltă parte Rusia, China, Iran și o mare parte din țările lumilor a doua și a treia. E de notat că ceea ce am desemnat ca „blocul Estic” nu este nici foarte omogen și nici nu se poate poziționa în favoarea Hamas sau, propriu-zis, împotriva Israelului, cât, mai ales, împotriva SUA.
Am prezentat până acum o caracterizare generală a situației. Vom analiza, pe scurt, elementele particulare și semnele de întrebare care au apărut în urma atacurilor Hamas.
Așa cum spuneam, atacurile începute la 7 octombrie au fost surprinzătoare atât prin amploarea forțelor și categoriilor de armament folosite, cât și prin lipsa de reacție, în primele ore, a forțelor israeliene. Întrebarea care se pune în aceste zile peste tot în presă începe cu: „Cum a fost posibil?”.
Primul „cum a fost posibil?” se referă la serviciile secrete israeliene, considerate de mulți cele mai bune din lume. Era, practic, imposibil, ca nimeni din aceste servicii să nu observe acumularea de resurse din Gaza. În cursul zilei de 9 octombrie, în mai multe ziare din Israel, au apărut relatări care dovedesc că aceste pregătiri au fost observate de cetățeni obișnuiți. Faptul că atacul s-a declanșat în ziua de Shabat, dis de dimineață, nu poate constitui o circumstanță atenuantă. Mai mult, având în vedere că se împlinesc exact 50 de ani de la Războiul de Yom Kipur, serviciile secrete israeliene ar fi trebuit să aibă un nivel ridicat de alertă. În fine, și cel mai grav, este că doar cu o săptămână în urmă, grupuri de israelieni au pătruns în perimetrul moscheei Al-Aqsa din Ierusalim, al doilea loc sfânt al musulmanilor, după Mecca. Era la mintea cocoșului că un asemenea gest provocator nu va rămâne fără replică. Și, totuși, serviciile secrete israeliene nu au avertizat, iar, dacă au făcut-o, responsabilii militari au ignorat avertismentele. Din acest punct de vedere, există sugestia că a fost un fel de Pearl Harbor, adică, în termeni de șah, s-a făcut un sacrificiu de cantitate pentru a dobândi un avantaj (strategic) de calitate.
Ajungem, astfel, la întrebarea esențială: „cine a fost păpușarul din spatele atacului și din spatele lipsei de reacție a serviciilor secrete și a aramtei israeliene?”.
Evident, dacă punem astfel problema, respingem ipoteza banală că atacurile ar fi fost, pur și simplu, o nebunie a Hamas-ului, care s-a nimerit pe un moment astral de relaxare a forțelor israeliene. Desigur, dacă respingem soluția banală, trebuie să ne ferim de teorii ale conspirației care recurg la conexiuni fanteziste și trebuie să ne bazăm pe fapte.
Un fapt incontestabil este că atacurile Hamas au fost pregătite profesionist, atât ca plan, strategie și tactici, cât și ca antrenament al luptătorilor. De asemenea, folosirea coordonată a atacului terestru, aerian (parapantele) și de desant maritim, împreună cu armamentul utilizat arată că operațiunea a avut o finanțare și o coordonare deosebit de bune. Or, așa ceva, nu a mai existat printre acțiuniile teroriste, de la 11 septembrie încoace. Și, oricum, deturnarea avioanelor din 2001 a fost mult mai simplu de realizat din punct de vedere tehnic și logistic.
Elementele de mai sus, ne duc spre concluzia că atacurile Hamas au avut o finanțare mult mai solidă decât hărțuielile uzuale din Gaza, că au avut informații clare despre obiectivele tactice și situația trupelor din Israel și, în fine, că au avut un obiectiv general cu bătaie mai lungă decât narațiunile care abundă zilele acestea în presă.
Finanțarea Hamas poate fi pusă pe seama acumulării și gestionării iscusite a fondurilor pe care le oferă diverse organizații islamiste, încă din 1947 încoace. Această finanțare ar putea explica inclusiv dotarea materială a atacurilor. Totuși, de ce asemenea eficiență în gestionarea fondurilor nu s-a manifestat până acum?
S-a spus, apoi, că atacatorii posedă arme americane, iar ipotezele vehiculate au fost că acestea provin din Afghanistan sau din Ucraina. Cine și cum le-a achiziționat și le-a transportat până în Gaza? Să presupunem, însă, că transporturile s-au făcut într-o perioadă îndelungată, în transporturi mici, cu depozitarea în foarte multe locuri. Chiar și așa, este greu de crezut că, în tot acest timp, nici un informator al serviciilor israeliene nu a sesizat mișcările de transport.
Organizarea și antrenamentul luptătorilor, spre deosebire de 11 septembrie 2001, presupun un cadru foarte specific și asimilarea în timp real a informațiilor din teren. Cu alte cuvinte, planul general și antrenamentul luptătorilor pentru o operațiune precum cea de la 7 octombrie nu pot fi imaginate ca fiind mai scurte de câteva luni, iar pentru asimilarea informațiilor din teren, înseamnă că în aceste câteva luni a existat o monitorizare foarte exactă a efectivelor și mișcărilor forțelor de apărare israeliene. Aceste elemente arată că a existat o entitate capabilă să construiască un plan, să asigure antrenamentul luptătorilor și să facă monitorizarea inamicului, asimilând, dinamic, modificările din teren. A avut Hamas-ul spioni atât de bine plasați în apărarea israeliană, spioni care să nu fi fost detectați de serviciile de contraspionaj?
Canalele de presă au relatat, în aceste zile, despre un așa-zis plan de luptă al atacurilor Hamas, ilustrat cu hărți și comentarii ale unor experți militari. Acest plan ar fi fost acela de a realiza mai multe străpungeri ale frontierei Gaza-Israel, de a înainta rapid în profunzime pentru a genera o „întoarcere” a defensivei israeliene și de a stimula atacuri simultane ale militanților palestinieni în Cisiordania și lovituri în Nord, la frontiera cu Libanul, din partea milițiilor Hizballah. Cu alte cuvinte, obținerea unei situații de victorie tactică, în urma căreia Israelul să fie nevoit să negocieze cu atacatorii. Străpungerile s-au realizat, defensiva israeliană de la frontiera cu Gaza a fost prinsă pe picior greșit, dar nici în Cisiordania, nici în Nord nu s-a întâmplat nimic.
Firește, planul prezentat în mass media este total nerealist. Nu se știe exact cu câți luptători a atacat Hamas, dar, cu siguranță, numărul lor nu depășește câteva sute, poate o mie. Este ridicol să ne imaginăm că aceste atacuri oricât de surprinzătoare și îndrăznețe ar fi fost, ar fi putut să determine o capitulare a Israelului, care dispune, practic, de o armată de câteva milioane de soldați (toți cetățenii israelieni, bărbați și femei, cu excepția evreilor ultraortodocși, efectuează un serviciu militar, dur și complex, de vreo trei ani, cu convocări ulterioare periodice, fiind, în fapt, gata de luptă în foarte scurt timp de la declanșarea alarmei).
În realitate, așa cum vedem la două zile distanță, atacurile Hamas, au avut un obiectiv mult mai puțin măreț, dar la fel de eficient: acela de a crea panică și revoltă în rândul populației israeliene și de a marca un eveniment internațional care să polarizeze atenția opiniei politice globale. Într-adevăr, după ce în dimineața zilei de 7 octombrie, luptătorii Hamas, au ocupat câteva cazărmi și au pus mâna pe arme și muniții (inclusiv câteva tancuri), ulterior, acțiunile lor au urmărit să dea impresia că sunt prezenți pe o arie extinsă. Foarte probabil canalele de știri israeliene transmiteau ceva de tipul: „în satul X a fost reperat un grup de atacatori care au tras rafale de mitralieră”, „pe șoseaua/autostrada Y se află luptători care se deplasează în direcția Z”. Asemenea informații, fără indoială utile pentru populația civilă, au dat, totuși, impresia unei mini invazii.
Obiectivul cu bătaie lungă, în timp, ne apare a fi cel al modificării geopolitice a regiunii. Așa cum după 11 septembrie Statele Unite și-au reconfigurat strategia națională de apărare, tot așa, în aceste zile, se va reconfigura sistemul de alianțe politice și relații economice.
Revenind la întrebarea cine se află în spatele acestor atacuri și cui folosesc ele (cel puțin pe termen scurt și mediu), să încercăm o trecere în revistă.
Palestinienii, în general, și Hamas, în special, au numai de pierdut. Mediatizarea unor crime sângeroase și inutile va accentua eticheta de „teroriști sălbatici” și va diminua simpatia (atâta câtă era) opiniei publice internaționale. Mai mult, așa cum spuneam, măsurile de retorsiune ale Israelului vor îngreuna situația palestinienilor de rând.
Aparent, Israelul și în special premierul Netanyahu câștigă din acest atac. Pe de o parte pentru că este un pretext excelent pentru a continua măsurile de colonizare și de ghetoizare a populației palestiniene, pe de altă parte, pentru că imaginea internațională a Israelului va fi în continuare aceea de victimă, de țară înconjurată de vecini ostili.
Până la acest moment, premierul Benjamin Netanyahu, revenit la putere după o perioadă de politică internă tensionată și tulbure, se afla într-o poziție fragilă. Atacurile Hamas au determinat coalizarea forțelor politice în fața dușmanului comun și, prin urmare, au securizat poziția premierului.
Este, însă, extrem de riscant să ne închipuim că decidenți israelieni au fost în spatele atacurilor Hamas. Un asemenea fapt nu poate fi ascuns pentru multă vreme opiniei publice, în primul rând pentru că implică mai multe persoane, adică o conspirație în toată regula. A imagina că niște responsabili politici sau militari pot construi un plan în urma căruia să fie sacrificați sute de cetățeni ai propriei țări este cutremurător! Nu ar fi doar un act de trădare, ci o crimă imprescriptibilă.
Primul inamic extern arătat cu degetul de către politicienii din Israel, după atac, a fost Iranul. Desigur, Iranul este cel mai consecvent inamic al Israelului și militanții islamiști iranieni nu și-au ascuns satisfacția față de atacurile fulgerătoare ale Hamas. De asemenea, se știe că Iranul sprijină politic, foarte probabil și financiar, mișcarea Hamas. De asemenea, Iranul ar fi stânjenit de o normalizare a relațiilor între Israel și Arabia Saudită. Dar, în acest moment, continuând analogia cu evenimentele din 11 septembrie 2001, Iranul se află în situația de atunci a Irakului lui Saddam Hussein. Adică, dacă narațiunea prin care Teheranul a organizat atacurile Hamas devine dominantă, atunci una dintre țintele Occidentului va fi Iranul. E greu de crezut că regimul de la Teheran și-ar fi asumat asemenea riscuri. Faptul că milițiile Hizballah, sprijinite direct de Iran, nu s-au lăsat antrenate în atacurile Hamas este un indiciu că Teheranul nu este implicat, sau în niciun caz major, în actuala confruntare din Israel.
China este tradițional, relativ departe de chestiunea palestiniană. Mai mult, în încercările de a intra în zona Golfului Persic sau în Africa, Beijingul a utilizat mijloace economico-diplomatice și s-a ferit de zona militară.
Dintre marile puteri, Rusia, are cel mai mare interes, în acest moment, să menajeze Israelul, poziția premierului Netanyahu fiind neutră în chestiunea ucraineană.
Rămâne o singură putere care are capacitatea să proiecteze un asemenea conflict: SUA. Este cunoscut faptul că între actuala administrație de la Washington și premierul Netanyahu relațiile sunt cele mai puțin amicale din întreaga istorie din 1947 încoace. Nu doar premierul, ci și mulți formatori de opinie din Israel acuză administrația Biden că a sprijinit Iranul și, implicit, Hamasul. Pentru Casa Albă, inflamarea situației din Israel ar fi un bun pretext pentru a slăbi angajamentul din Ucraina și de a deschide, astfel, calea către unele negociei cu Rusia. Totuși, la fel ca în cazul Israelului, ne este greu să credem că Statele Unite ar genera un eveniment cu atâtea victime în rândurile populației civile ale celui mai fidel aliat.
Este, încă, dificil de articulat o interpretare clară și realistă.
Foarte probabil că o asemenea interpretare univocă nici nu există. Noi continuăm să judecăm în termenii unei geopolitici „clasice”, unde principalii decidenți sunt statele naționale și politicienii. Dar lumea a trecut, de vreo două decenii, într-o epocă în care actorii convenționali sunt din ce în ce mai lipsiți de putere practică. Aceasta este preluată de entități care transcend vechea ordine, entități constituite în special pe interese economice și tehnologice. Cu alte cuvinte, statele nu mai pot lua decizii pe care, însă, le pot lua fondurile de investiții, grupurile de multinaționale, interesele industriilor de vârf și ale sistemului financiar-bancar internațional.
