O scurtă istorie
Scena politică din Republica Moldova are o serie de particularități, care pot părea ciudate cititorilor noștri din România. Aceste particularități sunt, în primul rând, rezultatul, direct și indirect, al moștenirii din perioada sovietică, dar și al unei evoluții sinuoase, economico-sociale, a țării, din 1991 până astăzi.
Primordial, lupta politică din Republica Moldova este de natură identitară și se duce între ideea reunirii cu România și ideea statalității proprii și, de aici, a independenței.
Argumentele în favoarea primei idei sunt, ab initio, de natură istorică: Basarabia a fost ruptă din Moldova și înglobată în Imperiul țarist, în 1812, prin forță, Imperiul Otoman călcându-și garanțiile acordate, din poziția de putere suzerană, principatului vasal (dar, în termeni moderni, autonom) al Moldovei. Așa cum scriau la acea vreme boierii moloveni, într-o jalbă adresată sultanului, deși capitala de atunci (Iași) și leagănul simbolic al principatului erau în dreapta Prutului, „cea mai mănoasă” parte (cea în care se realiza cea mai mare parte din ceea ce azi am numi „produsul intern brut” al principatului) era Basarabia. Desigur, obiectivul Rusiei, în 1812, a fost controlul Gurilor Dunării. Acest obiectiv strategic (geopolitic și transideologic) a fost urmărit cu obstinație de Kremlin, dovada fiind „decuparea” administrativă a RSS Moldovenești în cadrul URSS. RSS Moldovenești i-a fost adăugată Transnistria (o fâșie din stânga Nistrului care n-a aparținut niciodată Moldovei), ca poziție de intervenție militară rapidă spre Chișinău, și i-a fost extras Bugeacul (prin care se controlează porțiunea maritimă a Dunării) și cîteva raioane din nord, toate acestea fiind trecute în componența RSS Ucraineană, considerată de Stalin ca fiind potențial mai „fidelă” unei solidarități slave și, deci, Moscovei. (Este aproape de prisos să amintim că nici Bugeacul și nici raioanele din nord nu au aparținut, vreodată, Ucrainei.)
Din acest decupaj și din politicile crâncene de deznaționalizare din 1940-1941 și, mai ales, de după 1944, a rezultat ideea „specificului moldovenesc” și, în consecință, a „statalității”, adică argumentele celei de-a doua laturi a luptelor politice din Republica Moldova.
Acesta este clivajul profund. La suprafață, însă, în ultimii 25 de ani, s-a văzut altceva, un alt clivaj, mai convenabil pentru discursul public și pentru preocupările vecinilor și marilor puteri.
Primul clivaj, cel profund, a fost între unirea cu România și statalitatea independentă și a avut două enunțuri-cheie:
Cel unionist: „noi suntem români, limba noastră este limba română, «moldovenismul» a fost și este în continuare o construcție artificială, ruso-sovietică, creată special pentru a ne deznaționaliza și, prin urmare, lupta noastră este pentru revenirea la românism și la România!”
Și cel independentist: „România și Moldova din stânga Prutului au evoluat divergent din 1812 până acum, toate nivelurile realității – sociale, etnice, economice, administrativ-instituționale – sunt foarte diferite, iar scurta experiență a unirii interbelice a arătat că Bucureștiul nu înțelege aceste diferențe și tratează Basarabia și pe basarabeni ca pe rudele sărace, de categoria a doua; prin urmare, lupta noastră este pentru a ne afirma specificul și, consecutiv, statalitatea!”
Desigur, acest clivaj și discursul independentist au fost susținute și sponsorizate de Moscova, ceea ce a dus și la secesiunea Transnistriei și la războiul din 1992.
Aranjamentele de pace au construit, astfel, un alt clivaj, de suprafață, între orientarea pro-europeană/occidentală și orientarea pro-rusă.
Să observăm că din acest al doilea clivaj lipsește, explicit, România și rămâne, ca singură opțiune, implicită, statalitatea! Să mai subliniem că, în acea perioadă, Ucraina a fost mult implicată în tratativele și aranjamentele de pace moldo-nistrene, un format în care au intrat Rusia, Ucraina și Uniunea Europeană, dar în care nu a avut loc România!
Întreaga istorie politică și electorală a Republicii Moldova, din 1995 încoace, a fost purtată în termenii acestui al doilea clivaj, care dezavantajează România și românitatea! Inclusiv pe românii din Ucraina, căreia i-a convenit să înregistreze două minorități distincte: „români” și „moldoveni”.
