Robert Roesler (Rösler) a fost un istoric austriac care a promovat teoria conform căreia poporul român s-ar fi format în sudul Dunării în secolele VII-IX și ar fi migrat peste Dunăre, pe actualul teritoriu al României, târziu, după secolul XI. Roeslerianismul a fost, la sfârșitul secolului XIX, principalul instrument teoretic invocat de elitele politice maghiare și austriece, prin care românilor din Transilvania li se refuza un statut de egalitate în drepturi cu maghiarii sau germanii pe motiv că românii ar fi fost niște imigranți sosiți în Transilvania târziu, când aceasta era deja colonizată.
De curând, în revista Cell, a fost publicat un studiu, intitulat „Genetic history of the Balkans from Roman frontier to Slavic migrations”, realizat de un colectiv amplu, de 72 de cercetători, provenind în majoritate din Serbia, Spania și Marea Britanie. Studiul este o explorare genetică comparată între probe prelevate din cimitire antice și medievale din spațiul fostei Iugoslavii și date genetice ale locuitorilor moderni din Balcani. Studiul a făcut ceva vâlvă în presa generalistă din Ungaria, Bulgaria și România, mai ales prin aceea că una dintre concluzii este că populațiile actuale din România, Bulgaria, Serbia, Croația și Slovenia au caracteristici genetice foarte asemănătoare, în care există o ușoară predominanță (puțin peste 50%) a genelor considerate „slave”.
De aici, o serie de publicații din Bulgaria și Ungaria au tras concluzia că românii sunt, de fapt, slavi. Petarda aruncată în presa generalistă se adaugă unui șir lung de luări de poziție, studii și cărți apărute în ultima vreme și care, din diverse direcții, converg către ideea că poporul român s-a format undeva la sud de Dunăre și a migrat pe actualul teritoriu al României cândva, după secolul XI. Apariția și intensificarea acestor idei în spațiul public are o componenetă politică implicită, cu atât mai îngrijorătoare, cu cât contextul geopolitic al Europei de Est a devenit, în ultimii ani, mai tensionat. În sine, un chibrit aprins este inofensiv și poate fi util sau chiar indispensabil în unele situații, dar devine un factor de risc uriaș într-o benzinărie, de exemplu.
Aș vrea să clarific, de la început, că studiul pe care l-am citat mai sus are toate caracteristicile unei lucrări științifice serioase, ceea ce se vede inclusiv în limitele pe care le evidențiază autorii. Astfel, eșantioanele de ADN studiate provin de la un număr limitat de schelete din câteva centre urbane aflate exclusiv pe teritoriul fostei Iugoslavii. Mai mult decât atât, scheletele respective aparțin unor momente foate depărtate în timp, înșirate pe o perioadă de aproape un mileniu. Cu alte cuvinte, rezultatele acestui studiu genetic nu au nimic în comun cu o prezumție culturală așa cum este aceea a „slavicității” poporului român.
De ce, totuși, am abordat acest subiect începând cu acest studiu genetic? Așa cum spuneam, momentul istoric și geopolitic actual din Europa de Est e foarte tensionat. Din 1990 încoace, în zonă, și-au declarat independența, recunoscută sau nu, entități cu o istorie obscură, ieșită la lumină relativ recent. Din fosta Iugoslavie, au rezultat șapte entități, dintre care una este, practic, divizată. Cehoslovacia s-a rupt în două bucăți, Republica Moldova are și ea două regiuni secesioniste. Nu mai vorbim de Ucraina, al cărei viitor unitar este din ce în ce mai puțin probabil.
Desigur, asemenea mișcări apar și în alte părți ale Europei: în Spania, în Belgia, în Franța, Marea Britanie sau Italia. Ceea ce putem vedea, dacă privim în perspectivă acest proces de segregare, este, pe de o parte, estomparea forțelor centralizatoare, a atractivității unui proiect politic comun, și, pe de altă parte, o furioasă și obsesivă căutare a „identității cu orice preț”, din partea unor grupuri cu ideologii exclusiviste.
În Occidentul european, această tendință a apărut în anii creșterii bunăstării din ultimul sfert al secolului trecut. În acei ani, grupări naționaliste rebele (care astăzi ar putea fi numite ușor „teroriste”), ca IRA sau ETA, au fost „îmblânzite” și s-au integrat într-un sistem democratic care a părut, până prin 2005, o soluție de tip win-win. De altfel, acest proces, s-a reflectat, la nivelul Uniunii Europene, în politica de regionalizare și de descentralizare administrativă. În acei ani, obiectivul declarat al UE era o trecere rapidă către o structură confederativă. Respingerea, în 1999, a proiectului de Constituție Europeană a blocat această integrare.
Pentru Europa de Est, înghețarea procesului de integrare politică a devenit, în timp, un handicap, întrucât România și Bulgaria, de exemplu, continuă să se afle într-o poziție de membri fără drepturi depline.
Să revenim însă la neoroeslerianism. Articolul despre genetica popoarelor din Balcani este, cum am spus, o ultimă picătură dintr-o serie de cercetări, studii, cărți sau luări de poziție în care mai multe persoane (atenție, etnici români!) repun în discuție teza etnogenezei sud-dunărene a românilor cu argumente, în principal, lingvistice.
Pentru că nu sunt lingvist, pornesc de la prezumția de bună credință a autorilor. Presupun, deci, că există argumente de acest tip care sugerează că leagănul poporului român ar fi undeva în Balcani, în zona în care au mai rămas, astăzi, aromânii. Repet, nu știu și nu pot aprecia în ce măsură sunt valide argumentele lingvistice mai noi. Este posibil ca acestea, coroborate cu argumente genetice și arheologice, să ducă la amendarea teoriei acceptate oficial în România, de la Xenopol încoace.
Dar o asemenea schimbare ar fi normal să survină în urma unei dezbateri efectiv științifice, în care mediul academic românesc să aducă contraargumente. O dezbatere a specialiștilor care să admită dovezi indubitabile și să respingă speculații sau probe neconcludente.
Însă ceea ce șochează este, pe de o parte, insistența și chiar virulența cu care este promovată teoria neoroesleriană și, pe de altă parte, lipsa de reacție publică, argumentată științific, a instituțiilor care girează teoria general acceptată de istoriografia română de până acum, anume a continuității elementului latin după retragerea aureliană și, deci, a genezei nord-dunărene a limbii și poporului român.
Este posibil ca istoricii și lingviștii mediului academic instituțional să nu fi răspuns provocării neo-roeslerienilor pur și simplu pentru că argumentele acestora din urmă ar fi, științific, invalide. Repet, nu am competența să mă pronunț în această chestiune. Dar observ că, simultan, în spațiul public a apărut un curent „progresist” de critică acerbă la adresa Academiei Române. Un curent care seamănă mult cu atacurile publice, pe diverse teme (corupție, pedofilie, simonie etc.) la adresa Bisericii Ortodoxe Române.
Elementele pe care le-am pus în discuție în acest articol par să nu aibă legătură cu politica și geopolitica. Sistemul de relații și tratate în care se află în prezent România reduce, practic, până la aproape de zero riscul unor conflicte armate sau a unor secesiuni, cel puțin pe termen scurt.
În momentul de față, cetățeanului român mediu nu îi pasă dacă are gene slave, germanice sau mediteraneene și nu e interesat dacă limba română s-a format pe actualul teritoriu al României sau undeva în Balcani. Mai mult, obișnuit deja cu statutul de cetățean european, românul mediu îi ironizează pe adepții unor scenarii apocaliptice în care, de exemplu, Ungaria ar anexa Transilvania.
Dar…
Un organism sănătos este întotdeauna un organism aflat în echilibru. Deocamdată, România este un stat național, unitar, iar românii și limba română au o identitate stabilă. Stabilitatea nu este însă invulnerabilă, mai ales dacă instituțiile care gestionează datele identitare (ministerele care se ocupă de cultură și educație, Academia sau Biserica majoritară) sunt atrase pe panta unor relativizări vulgarizante. Aceste instituții trebuie să apere un adevăr științific, nu ideologic. Din păcate, în România, bugetul alocat în aceste domenii este, proporțional, cel mai mic din întreaga Uniune Europeană, inclusiv mai mic decât în Bulgaria, de exemplu.
Consecințele acestei situații pot deveni periculoase nu în sensul pe care îl vehiculează unii politicieni extremiști, ci în sensul unei relativizări în care, la un moment dat, elementele identitare nu vor mai fi importante pentru românul mediu. Pericolul viitorului pentru România nu este acela că ea ar putea fi dezmembrată, ci acela că ea își va pierde „conținutul”.
Românii se vor obișnui ca limba vorbită în orașe să fie o romgleză schematică, săracă, se vor obișnui ca lipsa de forță de muncă să fie suplinită de muncitori străini care în timp se vor naturaliza, în vreme ce românii vor continua să emigreze în Occident.
Neoroeslerianismul nu este un pericol în sine. Adevărul științific se obține prin confruntarea argumentelor și libertatea de opinie este o valoare a societăților democratice. Pericolul este în apatia instituțiilor care ar trebui să dezbată argumentele respective.
În pragul anului 2024, în UE, partidele de extremă dreaptă, antiimigrație, devin tot mai puternice. Problemele sociale care apar în țările cu mulți imigranți sunt din ce în ce mai grave. Autoritățile române par să nu vadă sau să nu înțeleagă aceste procese.
