Să încercăm, în această a doua secțiune, să trecem în revistă conținutul interviului și mesajele specifice care se degajă din acest conținut.
Cum este foarte ușor de observat, în prima parte, președintele rus face un excurs istoric. Așa cum spuneam, o poveste lungă și amănunțită nu este cea mai potrivită cale de a ajunge la inimile publicului occidental. Într-un anume fel, această introducere lungă acționează ca un cântec de sirenă, paralizant pentru un spectator obișnuit. Este foarte probabil ca aceasta să fi fost intenția explicită a lui Vladimir Putin și a echipei sale: de a covârși receptivitatea (limitată) a publicului occidental obișnuit cu ceva mare și greu de înțeles, pentru a limita capacitatea de contracarare punctuală a propagandei occidentale.
Dar, aici, ceea ce trebuie spus este că expunerea președintelui este mai degrabă o istorie geopolitică decât istorie științifică. Intenția explicită este de a se întemeia istoric drepturile și/sau pretențiile Rusiei.
Intrăm, astfel, într-o primă zonă de interpretare politică. „Drepturile istorice” au fost, sunt și vor fi întotdeauna o temă controversată. De unde încep „drepturile istorice”? În ce moment istoric, demonstrat clar și fără echivoc, se întemeiază o entitate politică și în ce măsură entitatea politică respectivă reprezintă un „popor”, adică un grup de oameni omogen și net majoritar? Și, dacă vorbim despre epoci mai vechi de secolul XIX, avem libertatea (sau constrângerea) de a judeca evenimentele vechi cu conceptele politice actuale? Putem vorbi despre „democrație”, în sensul actual al termenului, atunci când ne referim, de exemplu, la o „descălecare” medievală?
Permiteți-mi să dau câteva exemple pentru ca cititorul să realizeze imposibilitatea și, până la urmă, absurditatea teoretică a demersului.
Să luăm, pentru cititorul român, un episod istoric binecunoscut, necontroversat, tratat încă din gimnaziu: descălecatul Țării Moldovei. Știm, din manuale, că un grup de „viteji” venit din Maramureș a descălecat (în zona localității Baia de astăzi) pe valea Moldovei și a întemeiat voievodatul cu același nume. Se mai spune că respectiva expediție a fost organizată de regele Ungariei din acea vreme. Se presupune, fără să existe însă nici un fel de dovezi scrise, că locuitorii de pe valea Moldovei și din zonele adiacente au consimțit cu entuziasm, deci „democratic”, să presteze un jurământ de credință noului voievod. Putem judeca acest fapt istoric cu noțiunile politice de astăzi? I-a consultat înainte, cineva, pe localnici? A fost un „descălecat” cu adevărat democratic? „Vitejii” vorbeau exact aceeași limbă cu localnicii? Împărtășeau exact aceeași credință, sau erau „papistași”? Desigur, logic se poate presupune că regele maghiar, dorind să-și securizeze frontiera pe „exterior”, a trimis pe valea Moldovei niște „viteji” compatibili cu localnicii. Dar, atenție!, aceasta este o presupunere având o logică politică!
Apoi, în ce măsură noua formațiune politică și-a construit niște instituții și legi proprii? Lucrurile se complică dacă ne amintim că primul „descălecat”, al lui Dragoș, a fost urmat de al doilea „descălecat”, al lui Bogdan, venit tot din Maramureș, cu altă ceată de viteji. Cum putem distinge între legendă și fapt istoric real?
(Pasajele de mai sus trebuie înțelese, firește, „cum grano salis” și nu ca o demonstrație riguros științifică.)
Dar este evident că toate istoriiile Lumii Vechi au fost construite pe fundamenul unor mitologii. Mitologii care pleacă de la elemente cu substrat istoric real, dar în care, pe de o parte, se epurează sau se explică prin intervenții divine aspectele negative (care cu siguranță au existat) și, pe de altă parte, transformă elementele acțiunii istorice, prin hiperbolizare, în valori identitare care se constituie mai departe în nucleul dur al istoriei politice.
Nu este cazul aici să dezvoltăm această temă care este simultan o chestiune de filozofie a istoriei și de filozofie a politicii. Trebuie doar să remarcăm că, față de cele spuse de Vladimir Putin, „primul stat rus centralizat”, cu capitala la Kiev, era, din punct de vedere etnic, lingvistic și instituțional foarte departe de ceea ce devenise Rusia în 1654, în momentul în care Bogdan Hmelnițki a cerut „unirea eternă” a pământurilor din sud cu țaratul Moscovei.
Dacă este să înțelegem în profunzime cum s-au petrecut lucrurile, pare mult mai probabil că, în secolul IX, slavii de Est erau o populație destul de neomogenă, care vorbea o sumă de graiuri diferite atât de rusa, cât și de ucraineana modernă. Desigur, invazia mongolă a separat, în bună măsură, vorbitorii de limbă slavă din Sud de cei din Nord, dar nu complet! Cu siguranță, în secolele XIII-XVI, influența poloneză asupra locuitorilor de pe valea Niprului a fost majoră. De bună seamă, prăbușirea Poloniei în secolul XVIII a transferat centrul prestigiului slav la Moscova. Iar în secolul XIX, Rusia țaristă a generat o limbă de cultură și de prestigiu de nivel european. În acea perioadă, s-a accentuat procesul de reapropiere a idiomurilor „ruse” și „ucrainene”, în cea mai mare parte a Ucrainei de azi, care aparținea Imperiului țarist. Cel mai mare scriitor etnic ucrainean clasic, N. V. Gogol, nu numai că a scris doar în limba rusă – și a scris capodopere! – ci și a descris, în majoritatea operelor sale (Suflete moarte, Revizorul etc.), un univers fundamental rusesc!
În aceeași perioadă, în Galiția (partea Poloniei anexată de Austria), autoritățile de la Viena au favorizat/stimulat o secesiune etno-lingvistică. Scopul era de a lăsa să se dezvolte un grup etnic privilegiat, diferit atât de polonezi sau slovaci, cât și de ruși, fidel, prin urmare, austriecilor. Astfel a luat naștere naționalismul modern ucrainean, printr-o schemă aplicată și românilor din Transilvania (care trebuiau să fie diferențiați politic de maghiari și fideli Vienei): atragerea clerului ortodox într-o biserică greco-catolică, unită cu Roma, formarea unei școli de intelectuali ucraineni, întru totul analoagă Școlii Ardelene de la Blaj, etc.
Am detaliat câteva aspecte istorice (peste care Vladimir Putin a trecut rapid în expunerea sa) din două motive: a. pentru a evidenția poziția României din perspectiva geopoliticii rusești și b. pentru a face legătura dintre evenimentele actuale și o teorie-cheie, enunțată în 1993 de profesorul și politologul american Samuel P. Huntington: Ciocnirea civilizațiilor. Această teorie este fundamentală pentru înțelegerea transformărilor din Europa de Est după 1991 și evoluția actualului conflict din Ucraina.
Revenind la expozeul istoric al președintelui Rusiei, trebuie să subliniem că el nu a afirmat un adevăr istoric, ci un adevăr politic!
Ideea de unitate este, fundamental, o idee politică și nu antropologică sau etnică.
În fond, ardelenii, moldovenii și bănățenii se pot simți și autoidentifica drept „români” chiar dacă cu accente diferite și folosesc regionalisme foarte specifice. Dar, în același timp, ardelenii, muntenii și moldovenii ar putea să vorbească aceeași limbă literară, dar să se considere ca având identități distincte (vezi cazul Sabin Gherman sau „moldovenismul” profesat în perioada sovietică și ulterior de Voronin, Dodon etc.). Diferența între cele două atitudini contrare este dată de capacitatea puterii politice de a impune una sau alta dintre interpretări.
Prin urmare, subliniem, acceptarea unei identități și ideea de unitate sunt un rezultat al unei presiuni politice! Adică, atunci când există o forță politică suficient de mare, cu o voință politică pe măsură, se poate forja o entitate care să devină națiune în sensul modern al cuvântului. Cazurile tipice (care, din păcate, nu sunt popularizate suficient) sunt „națiunile” europene Italia și Germania, croite la mijlocul secolului XIX, din bucățele care aveau destul de puțină legătură unele cu altele, dar în a căror mitologie națională s-a investit, politic, la greu. (România modernă este, din punct de vedere socio-cultural, mult mai omogenă decât cele două state mai sus amintite. Dar România modernă nu dispune de forța politică și economică a acestora.)
Aceasta este situația în Lumea Veche. După Primul Război Mondial, pe scena geopolitică, s-a impus o putere cu o origine cu totul diferită: Statele Unite ale Americii. Această entitate politică fără rădăcini istorice profunde, a avut de la început o populație remarcabil de omogenă. Coloniștii europeni din secolele XVII-XVIII de pe Coasta de Est erau remarcabil de „egali” între ei: erau albi, creștini, în majoritate protestanți, calificați în meserii „grele” (fierari, dulgheri, navigatori, fermieri, deci independenți economic) și, cel puțin capii de familie, știutori de carte.
Democrația americană și Statele Unite ale Americii s-au constituit plecând de la această cvasiunanimitate tipologică (social-culturală). Și s-au dezvoltat având la dispoziție un spațiu imens, slab populat, cu triburi aflate nivelul epocii de piatră, populații care în accepțiunea de atunci a coloniștilor americani nici nu meritau statutul de oameni („singurul indian bun este indianul mort”). Ulterior, a apărut și categoria sclavilor negri, care a compensat prin statutul ei, ierarhizarea naturală a societății.
Beneficiind de aceste condiții excepționale, entitatea politică SUA s-a impus după Primul Război Mondial ca prima putere globală și, totodată, primul arbitru cu adevărat internațional.
Ne vom referi în continuare la un aspect mai puțin discutat, dar fără de care nu putem înțelege expunerea lui Vladimir Putin în fața lui Tucker Carlson. Este vorba despre puterea Statelor Unite de a manevra bunurile simbolice. Acest lucru s-a văzut încă de la Conferința de pace de la Paris, din 1918 și de la celebrul document al președintelui Woodrow Wilson despre dreptul la autodeterminare al „națiunilor” (Cele 14 puncte).
Practic, începând cu anii douăzeci ai secolului trecut, SUA au diseminat în diplomație, istorie, științele sociale și politice o grilă specifică de interpretare, bazată pe raportarea oricărui eveniment politic de pe plan mondial la propria lor istorie. Istorie care este, și astăzi, recentă, pragmatică, lipsită de elemente mistice, mitologice, în opoziție cu grila de interpretare simbolică a Lumii Vechi (în care intră nu doar Europa, ci și China, India, Japonia, lumea arabă etc.).
Ca o metaforă, diferența dintre aceste grile de interpretare este analoagă cu diferența dintre sistemele de măsuri și greutăți folosite în Europa și, respectiv, în Statele Unite și lumea anglofonă. (Cine nu crede să urmărească felul în care, din anii 90 până acum, unitățile de măsură ale Sistemului Internațional au fost și sunt înlocuite treptat cu unități anglosaxone.) Ceea ce vrem să evidențiem este că disputa geopolitică se duce nu doar prin instalarea de baze militare și bombardamente, ci și prin impunerea grilei de valori simbolice a celui mai puternic.
Să revenim la expunerea istorică făcută de Vladimir Putin.
Președintele Rusiei, firesc, evită termenii „națiune” și „etnie” și folosește termenul „naționalitate”. El accentuează ideea dinamicii formării (și de-formării) identităților etno-naționale. Această dinamică presupune o construcție/de-construcție continuă a identităților comunitare în funcție de factorii politici, economici și culturali. Din acest punct de vedere, se evidențiază două poziționări. Cea susținută de Rusia și de elitele intelectuale ruse este aceea că între populația din Rusia și cea din Ucraina nu a existat niciodată o fractură și că legăturile economice și mai ales creștinismul de rit ortodox au constituit o legătură puternică, adică un argument pentru unitate. Cealaltă poziționare, a naționalismului ucrainean, susține că, după invazia mongolă din 1238-1242, între Moscova și orașele din nord, pe de o parte, și Valea Niprului, pe de altă parte, a survenit o fractură, în urma căreia au apărut două popoare distincte cu o limbă, cultură și mai ales un destin complet diferite.
Nu este cazul să facem aici, repetăm, un curs de sociologie a istoriei și nici nu suntem în măsură să decidem noi care este adevărul. Se observă însă, cu claritate, că ambele poziții sunt poziții de forță și că, în timp ce poziția Rusiei se bazează pe grila simbolică a Lumii Vechi, grila ucraineană este construită recent și se bazează pe conceptele politicii contemporane ale Lumii Noi.
Photo:Tucker Carlson Network via Reuters
