Întemeierea pe baze istorice a unor pretenții teritoriale este, așa cum am spus, extrem de periculoasă, pentru că un asemenea demers din partea unei mari puteri va declanșa o avalanșă de pretenții din partea, practic, a tuturor țărilor. Președintele Rusiei a fost perfect conștient de acest lucru și nu a folosit trecutul ca argument pentru operațiunea militară, ci ca argument indirect pentru o oprire a ostilităților. Argumentația lui Putin a fost de tipul: „Noi (rușii) considerăm că suntem un singur popor (cu ucrainenii), dacă ei (ucrainenii) cred altfel, e treaba lor; dar nu putem accepta ca populația rusă din Donbass și Crimeea să fie bombardată”. Desigur, la acest raționament, Putin a adăugat reproșurile privitoare la lovitura de stat prin care a fost răsturnat președintele Ianukovici. Este interesant, însă, că președintele rus nu a condamnat, principial, acțiunile CIA în acest caz, însă a evocat acțiunile CIA în cazul rebeliunilor din Caucaz. Putin admite, deci, implicit, realitatea operațiunilor serviciilor secrete în alte țări.
Această a doua parte a interviului este plină de referințe, neduse până la capăt, la ceea ce Putin crede că au fost încercările Rusiei, în perioada 1992-2014, de a construi împreună cu Statele Unite și Uniunea Europeană un nou sistem de securitate globală. Putin evocă astfel oferta Rusiei de a se alătura NATO, sistemul american de apărare antirachetă (ABM) și problema terorismului. În toate aceste situații, președintele Rusiei afirmă că, inițial, americanii (președinții cu care a discutat) au fost interesați de propunerile rusești, dar ulterior le-au respins.
Desigur, Vladimir Putin, nu spune, în acest interviu, tot ceea ce știe, iar, în multe situații, se face că nu înțelege care au fost motivele pentru care conducerea SUA au respins sau au luat decizii contrare propunerilor Moscovei.
Explicația asupra neîncrederii reciproce, anume faptul că nici în cazul Rusiei și cu atât mai puțin în cazul Statelor Unite, deciziile nu se iau de către o singură persoană, a fost enunțată public încă din anii 60, de ambele părți. În acea vreme se spunea că deciziile celor două mari puteri sunt luate de „complexul militar industrial”. Expresia, dacă nu ne înșelăm, a fost enunțată prima oară, cu referire la sovietici, de președintele Dwight D. Eisenhower și, la sfârșitul anilor 80, a fost reluată insistent, de data asta cu referire la americani, de Mihail Gorbaciov. Vladimir Putin nu a folosit această expresie, ceea ce pare să indice că respectivul concept nu mai este de actualitate.
În timpul Războiului Rece, „complexul militar industrial” voia să spună că funcționarea mașinăriei integrate a industriei civile și de apărare avea, în luarea deciziilor, o importanță mult mai mare pentru existența celor două superputeri decât păfrerile personale ale liderilor lor. Pentru opinia publică mondială, recursul la această formulă din partea unuia sau altuia dintre liderii SUA sau URSS însemna că adversarul nu-și poate controla propriii subordonați. Deci, imaginea era a unor conducători aflați într-o cabină de comandă a unui agregat monstruos având în față prea multe butoane, manete, pedale etc.
Interviul președintelui rus cu Tucker Carlson prezintă, din acest punct de vedere, o modificare interesantă de perspectivă. Așa cum spuneam, Putin „se plânge” că repetatele încercări de a coopera cu Statele Unite, primite în primul moment cu deschidere, au fost ulterior respinse. Tucker Carlson este obligat să precizeze în clar: „Se pare că descrieți un sistem (SUA) care nu este condus de oamenii care sunt aleși”, iar Vladimir Putin confirmă: „Așa este!”.
Imaginea pe care o sugerează Vladimir Putin în interviu despre un președinte american (generic) nu mai este aceea a unui personaj puternic, dar cu prea multe pârghii sau butoane la îndemână, ci a unui președinte-marionetă care joacă doar rolul de interfață între opinia publică mondială (sau interlocutorii săi internaționali) și un grup ocult care se află în spate și care are puterea reală de a lua decizii. Cu mesajul clar că, în America, cel mai puternic om NU este președintele! Ce-i drept, prestațiile ultimilor doi președinți ai SUA accentuează o asemenea interpretare.
Bineînțeles că o asemenea răsturnare de perspectivă îl avantajează pe președintele rus. Fiind „dictator”, nu se poate susține că altcineva ia deciziile în spatele său.