Pe o cale destul de ocolită, președintele Rusiei ajunge să expună și propria versiune a declanșării actualului conflict din Ucraina. Așa cum am spus, Vladimir Putin, deși evocă „drepturi istorice”, nu face greșeala de a folosi aceste „drepturi” ca argument pentru acțiunea militară rusă. Să începem, deci, această secțiune a analizei, cu evidențierea a ceea ce Rusia consideră că a fost un casus belli.
Putin vorbește despre extinderea NATO și despre faptul că în toată perioada de după 1988 presiunea occidentală a crescut continuu, iar promisiunile făcute rușilor (lui Mihail Gorbaciov, lui Boris Elțîn și lui Vladimir Putin însuși) nu au fost respectate.
Pentru oricine a urmărit evenimentele istorice cuprinse între 1988 și 2022 – și aici ne referim exclusiv la fapte, nu la interpretări – este evident că „imperiul occidental” s-a extins treptat, dar continuu și sistematic, spre Est, înglobând țări care făcuseră parte din fostul imperiu sovietic.
Aici este cazul să facem o paranteză importantă. Am folosit, poate în premieră, expresia „imperiul occidental”. Pe tot parcursul interviului, Vladimir Putin a folosit cu predilecție numele unor țări (SUA, Marea Britanie, Germania, Polonia), uneori „NATO” și foarte rar denumirea generică „Occidentul”. Putin folosește, deci, în expunerea sa, conceptele geopoliticii din prima parte a secolului XX, concepte bazate pe ideea că actorii de pe scena internațională sunt statele naționale. Acestea sunt, eventual, agregate în alianțe, dar în care există însă un lider și o ierarhizare clară (de exemplu, președintele rus vorbește „SUA și sateliții săi”).
Cu siguranță, Vladimir Putin a pregătit serios acest interviu, conștient de vectorul uriaș de diseminare pe care îl reprezintă Tucker Carlson. De asemenea, este clar că în spatele președintelui se află o echipă de specialiști, la fel ca în cazul oricărui șef de stat al unei mari puteri.
Întrebarea este dacă perioada istorică începută în jurul anilor 70 ai secolului trecut – și caracterizată de creșterea ponderii corporațiilor multinaționale care devin mult mai puternice decât statele medii europene – mai poate fi descrisă și mai ales „acționată” numai prin agenții reprezentați de „statele naționale”. Noi credem că nu și, mai ales, credem că intrăm într-o mega-perioadă istorică, care consfințește sfârșitul relevanței „statelor naționale”, a căror epocă de glorie a fost între 1870 și 1960.
Faptul că Vladimir Putin a folosit conceptele ordinii vechi a lumii nu înseamnă că elita geopolitică rusă nu a înțeles și nu i-a transmis președintelui diverse scenarii ale evoluțiilor vectorilor de putere ordinea noii lumi. Nu înseamnă însă nici că Moscova ar înțelege sau ar accepta o nouă grilă de interpretare. Înseamnă, pur și simplu, că pentru Rusia, China și alte puteri emergente este deocamdată preferabil să vorbească lumii în termeni vechi și consacrați. Acesta este motivul pentru care titlul materialului de față este „Ultimul interviu al Lumii Vechi”, pentru că președintele Rusiei folosește înșelător concepte clasice într-o situație în care acestea nu mai sunt suficiente.
Tot atât de adevărat este că și decidenții politici din Statele Unite sau Europa de Vest, când se adresează publicului larg, folosesc aceleași concepte clasice. Dar elitele academice și din zona economico-financiară și de „intelligence” din Occident au început, încă de acum câteva decenii, să introducă noi concepte, mai adecvate evoluțiilor lumii contemporane.
Unul dintre acestea este conceptul de anglosferă, lansat la mijlocul anilor 90. Prin anglosferă se înțelege nu doar elementul de legătură lingvistică între cele cinci „națiuni” anglofone binecunoscute (SUA, Regatul Unit, Canada, Australia și Noua Zeelandă, plus mai multe state mici din Oceania și zona Caraibilor), ci mai ales o coordonare politică, care s-a extins de multă vreme și în domeniul militar și de spionaj. Dacă șefii de stat sau de guvern din aceste țări se schimbă periodic prin alegeri, agențiile care asigură coordonarea de care vorbeam au o continuitate remarcabilă și au devenit un fel de schelet ocult al acestei anglosfere.
S-ar putea ridica obiecția că anglosfera se întemeiază pe un set de trăsături (limbă, religie, literatură și artă, obiceiuri etc.) care țin de „naționalism”, în sensul etno-simbolist al termenului (dezvoltat de Anthony D. Smith). Prin urmare, dacă este vorba de naționalism, atunci este ceva „vechi”. Ei bine, nu este așa! Anglosfera înseamnă, în accepțiunea noastră, mult mai mult decât atât. Este vorba despre o entitate la care, peste determinările cultural-simbolice, se adaugă determinarea geografică descrisă încă de la începutul secolului XX, legată de puterile maritime/continentale și, în fine, dar nu în ultimul rând, de transformările socioculturale aduse de globalizare.
În geopolitică, conceptul de puteri maritime și puteri continentale a fost intuit de marii strategi și conducători militari încă din antichitate. El a fost asamblat într-o teorie unitară la începutul secolului trecut de către geograful și geopoliticianul britanic Sir Halford Mackinder.
Foarte pe scurt, Mackinder a legat puterile continentale de masa mare de pământ a Eurasiei și puterile maritime de zona care înconjoară Eurasia. Prin urmare, Rusia, India, China, Iranul sunt puteri prin excelență continentale, iar Marea Britanie, Statele Unite, Japonia sunt puteri maritime. Țările Europei de Vest se află într-o poziție intermediară. Unele au fost dintotdeauna puteri maritime (Olanda, Portugalia și țările Scandinave), altele au avut caracteristici mai degrabă continentale (Franța, Germania, Austria, Polonia). Dar toate, după cel de-Al Doilea Război Mondial, au început să fie atrase în zona maritimă.
După părerea noastră, determinantul „maritim/continental”, legat exclusiv de geografie, este insuficient. În fond, geopolitica este o ramură a politicii, deci un studiu al organizării și dezvoltării comunităților umane, în care factorul geografic, deși foarte important, este secundar față de factorul sociopolitic. Din acest motiv, considerăm că distincția maritim-continental trebuie deplasată în zona economiei și a politicii.
Dacă privim astfel lucrurile, vom constata că în spatele distincției „continental/maritim”, în epoca modernă se structurează o împărțire între puteri ale producției directe de bunuri (continentale, deoarece se bazează primordial pe cultivarea și exploatarea pământului) și puteri ale schimbului (care se bazează primordial pe comerț). Desigur, ca și în cazul distincției continental/maritim, nici când facem împărțirea producție/schimb, nu putem vorbi despre situații „pure” – orice entitate politică deține și capacitate de producție, și capacitate de schimb, însă se poate măsura relativ ușor (de exemplu, prin procentul din PIB) care dintre aceste trăsături predomină.
Accelerarea excepțională a descoperirilor științifice și tehnologice de după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost dialectic legată de fenomenul de globalizare. Globalizarea, la rândul ei, este un fenomen legat de schimb. Prin urmare, putem explica ascensiunea mult mai rapidă a Occidentului și prin rădăcinile „maritime” și „comerciale” care au favorizat globalizarea. Similar, prăbușirea sistemului comunist și a Uniunii Sovietice este logică prin persistența unei economii legate în principal de producție și prea puțin de competitivitatea la schimb. China s-a salvat, după 1978, tocmai prin aceea că s-a lansat în schimburi intense cu restul lumii.
Să revenim acum la anglosferă. Din punctul nostru de vedere, noțiunea aceasta ar trebui extinsă, în mod analog, de la determinantul lingvistic-cultural, prin adăugarea unui vector economico-social. Primul element este evident comerțul/schimbul. Dar nu este suficient! După părerea noastră, zona celor cinci state anglofone s-a lărgit nu numai în sensul comerțului clasic, ci și în sensul unui cvasimonopol la nivelurile doi și trei ale schimbului, anume sfera burselor de valori și a fondurilor de investiții.
Principalele burse de valori, Londra și New York, s-au dezvoltat în lumea anglofonă și au creat o structură simbolică a acestei lumi la de care trebuie să se raporteze toate celelalte centre de tranzacționare financiar bancară. Din acest punct de vedere, următoare două mari burse, Tokio și Hong-Kong, aparțin tot acestei entități, a anglosferei extinse. Rezultă că entitatea respectivă cuprinde, insesizabil, Japonia, Irlanda sau Israelul, țări care au o importanță mult mai mare în ansamblul „anglosferei” decât, de exemplu, Guyana.
Interviul lui Vladimir Putin înfruntă, deci, o realitate geopolitică și geoeconomică mult mai complexă și mai nuanțată decât apare la prima citire.
Președintelui Rusiei i-au fost aduse la cunoștință aceste aspecte și cu siguranță multe altele, pe care nici nu putem să le bănuim. Este important însă să avem în permanență conștiința că există elemente pe care nu le cunoaștem. Doar în acest mod putem realiza scenarii plauzibile de evoluție.
