Pe parcursul redactării acestui material, a avut loc, la Moscova, un atentat terorist, în care și-au pierdut viața, din datele de până acum, peste 100 de persoane. Ne exprimăm durerea și compasiunea pentru familiile îndoliate.
Indiferent cine este la originea acestui atentat, moartea sau rănirea unor civili nevinovați este o crimă. Deocamdată, este prea devreme să analizăm sau să facem speculații asupra acestui eveniment. Terorismul contemporan, însă, nu poate fi separat de evenimentele politice și geopolitice și, de aceea, vom reveni într-un material viitor asupra acestui subiect.
Persoanele mai în vârstă sau, cum se spune astăzi, „seniorii” își amintesc de un banc de prin anii 60 care începea așa: „Ce este milițienii și ce vrea ei?”. Bancul respectiv era expresia frustrărilor dintr-o societate în care un organ de forță al unui stat totalitar, alcătuit în mare măsură, în acei ani, din persoane cu o educație precară, impunea, în exercițiul funcțiunii, decizii arbitrare și nedrepte.
De o bună bucată de vreme, de prin 2008-2009 (deși rădăcinile sunt mult mai adânci în trecut), Occidentul este din ce în ce mai nemulțumit de politica Federației Ruse. Când spun „Occidentul”, mă refer de fapt la liderii politici din Statele Unite, Marea Britanie și alte câteva țări apropiate anglosferei, precum și la discursul mass-media mainstream (voi folosi, în continuare, prescurtarea MSM) din aceste țări. În esență, aceste nemulțumiri au fost exprimate tranșant și public cam din perioada 2007-2008. În acea perioadă, o expresie foarte vehiculată în MSM occidentală era: „Rusia devine din ce în ce mai asertivă”. De ce ar fi trebuit ca Rusia să nu fie asertivă nu s-a explicat niciodată.
Anii au trecut, au urmat revoluții portocalii în diverse țări de la Marea Neagră, a existat episodul Maidanului de la Kiev și al răsturnării președintelui Ianukovici, au urmat apoi anexarea Crimeei și rebeliunile din Donețk și Lugansk, încercările de a se ajunge la un acord (Minsk 1 și Minsk 2), solicitările Rusiei adresate SUA și NATO de a se retrage din Ucraina și, în sfârșit, începând cu 27 februarie 2022, declanșarea „operațiunii militare speciale”.
Conflictul armat din Ucraina a fost caracterizat de liderii occidentali și MSM ca „o agresiune ilegală, nejustificată și neprovocată”. Această expresie a fost repetată ca o mantră, până la sațietate, în toate luările de poziție oficiale occidentale.
O repetiție „canonică” trebuie să pună pe gânduri orice om rațional. Bine, se poate spune, când este vorba despre război, orice fel de comunicare publică are un conținut propagandistic ridicat. Propaganda are rolul necesar de a menține o majoritate confortabilă a populației de partea Puterii, astfel încât energia și deciziile acesteia din urmă să fie orientate cât mai bine în lupta cu adversarul. Și, ca să fim bine înțeleși, trebuie să subliniem că, în orice conflict armat, există propagandă și conntrapropagandă în ambele tabere. Prin urmare, din perspectiva unui om obișnuit, lipsit de accesul la informații din surse primare, este greu spre imposibil de a detecta adevărul și, cu atât mai puțin, dreptatea. Însă ceea ce se poate desluși relativ ușor sunt clișeele propagandistice. Aceste clișee-tip stau și la baza unei ocupații foarte onorabile în timp de pace, anume publicitatea, familiară publicului contemporan. Crede cineva, în lumea de astăzi, în publicitate la modul absolut? Evident, nu! Este, deci, sănătos să developăm aceste clișee și să ne îndoim de corespondența lor cu realitatea.
Ce este Putin? În discursul occidental, Putin este un simbol. El este personificarea răului absolut și, prin urmare, responsabil de (aproape) toate nenorocirile care s-au abătut asupra Ucrainei sau care au derivat din conflict.
Trebuie să remarcăm că „asertivitatea” Federației Ruse a început în 2001, odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin. Predecesorul acestuia, Boris Elțîn, a fost legat de evenimente care au prăbușit Uniunea Sovietică, au generat apariția ca state independente a fostelor republici unionale ale URSS și au dus la restrângerea „Imperiului rus” între frontierele a ceea ce a devenit Federația Rusă.
Nu a fost doar o implozie a unui imperiu, ci și o prăbușire economică teribilă, care a afectat profund societatea rusă. În anii 90, se ajunsese la o sărăcire accentuată a categoriilor sociale reprezentate de cei care fuseseră muncitori, agricultori sau funcționari în perioada comunistă. Prin contrast cu această sărăcire generalizată, a apărut o pătură subțire, dar extrem de spectaculoasă de „oligarhi”. A fost un proces care a semănat cu ceea ce s-a întâmplat și în România, dar la o scară mult mai mare și cu o polarizare mult mai accentuată între vârful celor bogați și masa celor săraci.
În Rusia, politicile duse de Vladimir Putin au vizat tocmai această contradicție profundă lăsată moștenire de regimul Elțîn: oligarhii au început să se împuțineze (unii au fugit din Rusia, alții au fost trimiși în justiție) și economia a fost repornită pe baza a ceea ce Rusia avea din belșug – resursele naturale. În 10 ani, situația s-a redresat spectaculos, nu atât pentru că s-ar fi ajuns la egalitarismul din vremea comunismului, cât pentru faptul că cetățeanului rus obișnuit i-au fost oferite oportunități de dezvoltare și mai ales speranță. O asemenea evoluție la nivel mediu al cetățeanului era firesc să se transforme într-un sprijin larg pentru președintele Putin.
Firește, Federația Rusă nu este o democrație în sensul formal al democrațiilor liberale occidentale. Nu este și nici nu va fi, într-un interval de timp previzibil. Iar această diferențiere nu ține atât de autoritarism sau de mentalități (explicațiile-clișeu date în Occident), cât de dinamica relațiilor internaționale și a constantelor geopolitice.
În continuarea unei strategii elaborate încă din anii 80 de o serie de politologi americani (Brzezinski, Huntington și alții), Statele Unite au avut ca obiectiv strategic fărâmițarea Imperiului rus și restrângerea Rusiei la o entitate politică regională. De ce? Răspunsul era: pentru asigurarea „supremației americane” în Eurasia. În discursul public obișnuit și mai ales în MSM, expresia „supremația americană” este evitată, dar în revistele de specialitate și în discursul academic din facultățile de științe politice din Statele Unite este un loc comun.
Problema strategică a începutului de secol XXI a fost aceea dacă, și mai ales cum, poate fi fărâmițată Federația Rusă. (Corelativ, exista obiectivul împiedicării unei recoagulări a fostelor republici unionale, și mai ales Ucraina, la Federația Rusă.)
Think thank-urile de peste ocean au elaborat scenarii în această direcție încă de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Prăbușirea sistemului de state comuniste din estul Europei și destrămarea Uniunii Sovietice au fost victorii de etapă în această strategie.
Un „experiment pilot” a fost efectuat în Iugoslavia anilor 1991-1999. Tema a fost: „cum se poate destrăma un stat multinațional și multiconfesional, dar relativ prosper, prin exacerbarea unor frustrări istorice?” Inclusiv în România, în anii 90, au fost lansate în spațiul public asemenea fumigene.
Situația Federației Ruse în 1999 era oportunitatea ideală pentru continuarea ofensive geopolitice strategice a Statelor Unite. Ne amintim, de exemplu, de tendințele centrifuge ale unor guvernatori din Siberia și Extremul Orient (celebrul general Lebed). Cu toate acestea, Federația Rusă nu a intrat în colaps, ci, dimpotrivă, sub conducerea lui Vladimir Putin s-a redresat spectaculos.
Ce înseamnă această evoluție a evenimentelor? Mai întâi, foarte probabil că există o legitate socio-istorică (deocamdată necunoscută sau nedefinită) care nu permite controlul întregii lumi de către un singur imperiu. Este logic să ne gândim că în momentul în care o singură putere ajunge să stăpânească Totul, puterea respectivă se fracturează de la sine. Logica dezvoltării naturale este aceea a competiției între cel puțin două puteri. Hegel ar spune: teză și antiteză. Și, mai departe, că în orice sinteză există germenii unei noi contradicții.
Prin urmare, în cazul concret al Federației Ruse, după 1992, constatăm că a existat o masă critică imperială. Pur și simplu, conștiința publică și elitele, atât cele politice cât și cele științifico-tehnice, au reacționat față de un vector exterior îndreptat evident și explicit împotriva lor. Mai simplu, Imperiul rus a continuat să existe și să se autoregenereze.
Acest fenomen nu este caracteristic Rusiei, ci este caracteristic oricărei entități rezultate dintr-un imperiu și care a păstrat conștiința imperială. În zilele noastre, asemenea reflexe se văd cu ochiul liber la Turcia lui Erdogan, la Franța lui Macron și chiar la un stat mic cum este Austria. Aceasta din urmă și-a recuperat tăcut sfera de influență din Europa Centrală și Balcani prin rețelele de bănci și întreprinderi multinaționale.
Revenind la Rusia, resursele naturale de care dispune au fost fără îndoială o pârghie formidabilă de redresare, într-o perioadă în care Occidentul avea nevoie de asemenea resurse ieftine. Pe de altă parte, această pârghie nu ar fi putut fi folosită eficient fără o conducere autoritară și centralizată. Iar această conducere și-a găsit omul potrivit în Vladimir Putin.
Elementul esențial este acela că masa critică a imperiului, a oricărui imperiu!, își generează obligatoriu conducătorii. Dincolo de perioade de slăbiciune, mai scurte sau mai lungi, atât timp cât există o conștiință unitară a imperiului și resurse suficiente, sunt generate personalități care își asumă continuarea ideii imperiale. La prăbușirea Imperiului Țarist, când familia Romanov își epuizase vlaga, Revoluția a adus la putere un nou țar, pe Lenin, acestuia i-a urmat Stalin și așa mai departe. Oricât ar părea de șocant, în spatele unui șir de personalități extrem de diferite ca Frederic cel Mare, Otto von Bismarck, Hitler și Helmut Kohl stă aceeași idee imperială – a Reich-ului german. Este acceași situație și în cazul succesiunii Ludovic al XIV-lea, Napoleon, Charles de Gaulle, François Mitterand.