Rezumând prima parte a materialului, imperiile, atât timp cât au resurse și spațiu de manevră, își generează lideri pe măsura acestora și în concordanță cu interesele și/sau amenințările externe. Firește, tipologia liderilor imperiali păstrează o componentă cultural istorică specifică, dar este conectată și la momentul sau perioada istorică în care acest lider se impune.
Așa cum am arătat, pentru Imperiul rus din 1999 (numit Federația Rusă), Vladimir Putin a fost un lider providențial. El a reușit, în primul rând, la vremea aceea, să pună ordine într-o societate aflată într-o criză profundă și cuprinsă de tendințe centripete. Ar fi fost posibilă o asanare a crizei și o ordonare a societății după modelul democrației liberale occidentale? Aceasta e o întrebare cheie!
Cei care consideră democrația o valoare în sine vor răspunde automat „da!”. Pe aceștia îi provoc să-mi dea un singur exemplu istoric în care o democrație de tip liberal a reușit să aducă ordine într-un stat de mari dimensiuni, aflat într-o criză, la marginea anarhiei. Pur și simplu nu există un asemenea precedent!
Desigur, o conducere democratică și liberală ar putea salva o parte din ansamblul imperial, dar această parte ar fi mică și izolată. La limită, s-ar putea spune că democrația liberală a lui Boris Elțîn a „salvat” Federația Rusă în urma prăbușirii URSS. Evidența istorică arată însă că nici măcar pentru Federația Rusă, regimul Boris Elțîn nu a fost o soluție. Dimpotrivă, criza s-a accentuat și mișcările centrifuge s-au înmulțit – să ne amintim, printre altele, de războiul din Cecenia și de cvasisecesiunea Tatarstanului.
Nu voi intra acum în detalii de teorie politică, dar vreau să subliniez că principala eroare a susținătorilor democrației liberale este viziunea statică. Niciodată și nicăieri, în ultimii 1000 de ani cel puțin, nu a existat o entitate politică complet izolată de mediul internațional. Când o asemenea entitate intră în criză și anarhie, vecinii fie au fost la originea crizei, fie caută să profite de ea. Cu alte cuvinte, este o iluzie să crezi că o stare de anarhie și criză într-un stat oarecare se va potoli de la sine și va permite o reconstrucție rațională, în termeni liberal-democratici.
În al doilea rând, Vladimir Putin a redresat economia țării. Că a făcut-o prin mijloace de comandă, că i-a eliminat pe mulți oligarhi sau adversari ai politicilor sale prin mijloace neortodoxe, că a obținut această redresare prin exporturi masive de materii prime brute (petrol, gaze, lemn), toate acestea sunt adevărate, dar și-au atins scopul. După circa 14 ani de la preluarea puterii, Rusia lui Putin a devenit o țară în care majoritatea populației avea din nou încredere în viitor. Aceasta a fost poate principala victorie a domniei noului țar.
Spuneam în prima parte a acestui material că, în jur de 2004-2005, în discursul oficialilor occidentali, și-a făcut loc expresia: „Rusia a devenit asertivă”.
Trebuie să adăugăm că, pe tot parcursul mandatelor lui Boris Elțîn și inclusiv în primul mandat al lui Putin, presa occidentală era preocupată de „epuizarea rezervelor de petrol”. În aceeași perioadă, strategii occidentali discutau despre zona Mării Caspice ca fiind noul El Dorado petrolier și făceau tot felul de planuri de conducte care să aducă petrolul caspic în Europa. Contextul mediatic a dus, în câțiva ani, la o creștere exponențială a prețului petrolului. Tocmai acest curs favorabil a fost una dintre pârghiile pe care Rusia le-a folosit pentru redresarea economică și este interesant de observat că, după 2010, dar mai ales după 2014, când au început să apară valuri-valuri de sancțiuni economice împotriva Federației Ruse (în urma anexării Crimeii) prețul petrolului s-a prăbușit. Au existat, în epocă, analiști politici și economici care argumentau că menținerea prețului petrolului sub o anumită valoare va duce economia Rusiei în recesiune. Erau observații corecte, care într-un anumit moment s-au confirmat, dar care arată fără echivoc, mai ales privind retrospectiv, că a existat o manipulare a prețului petrolului intenționată și răuvoitoare din partea Occidentului.
În al treilea rând, este vorba despre „asertivitatea” Federației Ruse. Este inutil să arătăm că, psihologic, orice cetățean se simte mândru atunci când țara sa impune respect pe plan internațional. Vladimir Putin a reușit să atingă și acest obiectiv până în 2015. Într-o asemenea măsură, încât și Alexei Navalnîi, disidentul standard anti-putin și pro-occidental, a ajuns să declare că peninsula Crimeea trebuie să rămână la Rusia.
Din toate cele de mai sus rezultă că, până la declanșarea operațiunii militare speciale din februarie 2022, pentru marea majoritate a cetățenilor ruși, Vladimir Putin era un lider care genera încredere și siguranță. Cei doi ani trecuți de atunci încoace, nu numai că nu au erodat această imagine, ba, dimpotrivă, au consolidat-o. Alegerile recente câștigate de Putin cu 87% din sufragii sunt o dovadă.
Bineînțeles că aceste alegeri pot fi contestate din punctul de vedere al standardelor occidentale, dar asta nu schimbă situația. Marea greșeală a Occidentului a fost că a trecut o linie roșie și a pus la zid nu un regim politic, ci o țară întreagă. În fața acestei presiuni, Rusia a acționat reflex, la fel ca în 1941, când Germania fascistă a declanșat operațiunea „Barbarossa”. Documentele arată că, în 1941, Stalin nu era nici democrat, nici bun, nici blând și era detestat sincer de foarte mulți ruși, chiar dintre colaboratorii apropiați, dar în fața războiului chiar și cei mai aprigi contestatari ai săi l-au susținut.
