Cu câteva zile în urmă, Camera Reprezentanților a SUA a aprobat un ajutor de 95 de miliarde de dolari pentru Ucraina, Israel și „aliați din Asia-Pacific”, adică Taiwan. Partea cea mai mare, 61 de miliarde, revine Ucrainei, vreo 20, Israelului și restul, Taiwanului.
Acest pachet de ajutoare a fost pus în discuția Legislativului american încă de toamna trecută. Blocat de Republicani în momentul discuțiilor pentru bugetul pe 2024, el a primit undă verde abia acum. (Se pare cu acceptul lui Donald Trump, care, deși încurcat în tot felul de procese, conduce în sondajele privind alegerile prezidențiale de la sfârșitul acestui an.) Firește, există și în Statele Unite manevre politice și calcule electorale care au contribuit, probabil hotărâtor, la această amânare. Dar există, cu siguranță, un efect geostrategic important.
Acest efect este împingerea statelor NATO, de fapt, a Uniunii Europene și în particular a Germaniei, către trecerea la economia de război.
În 2022, întreaga lume a văzut acțiunea militară a Rusiei în Ucraina ca pe o agresiune unilaterală. Ne amintim pozițiile oficialilor NATO, care condamnau: o agresiune „ilegală, neprovocată și nejustificată”. Astăzi, după mai bine de doi ani de război, oficialii NATO nu se mai încurcă în cuvinte. E drept, încă nu s-a spus, explicit, că NATO a intrat în război cu Rusia, dar toate acțiunile arată implicit acest lucru. Mai mult, există declarații oficiale (Macron, Scholz și alții), care transmit mesajul fără echivoc: „Nu putem lăsa Rusia să câștige! Interesele noastre (occidentale) o cer!”
A devenit evident că, în acest răstimp, Ucraina nu ar fi rezistat militar în fața Rusiei fără un sprijin uriaș care a însemnat nu numai bani, arme și muniție, ci și instruire directă, logistică, informații din satelit și de la avioanele spion, sisteme de comunicații sofisticate puse la dispoziția forțelor armate ucrainene și, până la urmă, mercenari.
Cu toate acestea, până acum s-au păstrat niște aparențe. Între Moscova și Washington, Londra, Paris sau Berlin, relațiile diplomatice nu au fost rupte și, chiar reci fiind, ele au permis un dialog oficial minimal. Cu alte cuvinte, NATO (sau Occidentul colectiv) s-a ascuns în spatele unei interfețe numite Ucraina. Formal, doar conducerea de la Kiev este în conflict cu Moscova și doar militarii în uniformă ucraineană luptă pe front cu militarii în uniformă rusă. Care este explicația acestei aparente anomalii? Cu siguranță, există foarte mulți factori implicați, dintre care îi vom enumera doar pe cei care se văd mai limpede în spațiul public.
Primul este acela că s-a pornit de la un scenariu în care forțele ucrainene ar fi reușit blitzkrieg-ul început în august 2022. O recuperare rapidă a regiunilor Herson, Zaporojie și Donețk ar fi însemnat o înfrângere atât militară, cât și, mai ales, de imagine a regimului Putin. Urmarea acestui scenariu ar fi fost o dezagregare politică a Federației Ruse. Dacă acest scenariu ar fi reușit, nu mai era nevoie de implicarea directă a NATO:
Al doilea factor a ținut de prezumata adversitate a europenilor față de ideea de război. Întrucât din 1945 și până acum s-au succedat, în Europa, cam trei generații crescute într-o adevărată religie a păcii, este foarte greu pentru cineva să le spună acestor oameni: „Gata, puneți mâna pe arme și mergeți la război!” Era, prin urmare, necesară o pregătire mentală de durată a europenilor. În primul moment, europenii au văzut conflictul din Ucraina ca pe o chestiune internă din fosta Uniune Sovietică, cu un eventual amestec american. Adică fără legătură cu Uniunea Europeană. În momentul de față, mesajul transmis prin intermediul președintelui Zelenski este: „Dacă noi (Ucraina) cădem, Rusia va invada toată Europa!” În doi ani, din punct de vedere comunicațional, conflictul local a devenit o amenințare directă la adresa tuturor europenilor.
Al treilea element, legat de cel de-al doilea, este poziționarea economiilor europene. Spuneam mai sus că economiile statelor europene sunt pe punctul de a trece la starea de război. O primă mișcare a fost făcută de Franța, unde președintele Macron, acum câteva luni, a spus că industria franceză trebuie să producă armament orientându-se spre cantitate și nu spre dezvoltarea unor sisteme foarte sofisticate. De ce are loc această transformare? În primul rând pentru că războiul se duce în Europa, iar transportul armamentului, muniției și echipamentelor trebuie făcut din punctele cele mai apropiate de front. Corelat cu declarația președintelui francez, subînțelegem că din Statele Unite vor veni doar arme supersofisticate, de ultimă generație, în special avioane și echipamente aeronautice. În al doilea rând, având în vedere schimbarea de discurs referitoare la război, deducem că există o probabilitate foarte mare ca războiul să se extindă din Ucraina și înspre teritoriile limitrofe acesteia: țările baltice, Polonia și România. Acestea fiind membre NATO, decurge cu necesitate implicația că toate țările europene vor trebui să participe la efortul de război.
În fine, al patrulea element este timpul. Mai precis, timpul de manevră. Este sigur că decidenții politici și militari au avut în vedere mai multe scenarii, precum și trecerea dintr-un scenariu în altul, în urma modificărilor din teren. În pregătirea acestor scenarii există, cu siguranță, think-thank-uri care au la dispoziție computere performante, care la rândul lor modelează evoluțiile situațiilor și le atribuie indici de probabilitate. În teren, pentru a trece de la o situație la alta, este nevoie de manevre: de trupe, de materiale și de resurse secundare. Aceste manevre au nevoie de un timp fizic consistent. Trecerea la economia de război are nevoie de asemenea timpi de manevră, iar acest lucru face necesară, pentru încă o bucată de vreme, menținerea ambiguității în privința implicării oficiale a NATO în conflict.
Revenind la pachetul ajutor financiar aprobat de Camera Reprezentanților, putem să avansăm un enunț foarte probabil: amânarea ajutorului din partea Statelor Unite a forțat statele europene la trecerea spre economia de război. Observăm că țările numite „ prima linie”, între care este și România, se agită forte mult pentru achiziția de arme și sisteme de apărare. Și nu numai. Dintr-o dată, în România are loc o efervescență în construcția de autostrăzi și modernizarea căilor ferate. Este greu să nu ne gândim că aceste lucrări nu sunt stimulate și chiar forțate politic.
S-a mai spus că în Ucraina este vorba despre un început de război existențial. S-a mai spus și că escaladarea acestuia va duce la un al treilea război mondial. S-am mai spus, în fine, că acest al treilea război mondial a și început și că el va fi diferit de primele două tocmai prin menținerea unei păci aparente, dar cu focare de conflict extinse peste tot în lume. Nu e vorba doar despre confruntări între armate ale unui front bine delimitat, ci și de bombardamente răzlețe, de acte teroriste, de sabotaje și distrugeri ale unor obiective importante. Toate acestea s-au întâmplat deja în ultimii doi ani. Este interesant de subliniat că strategia de securitate a Statelor Unite ale Americii, refăcută după momentul septembrie 2011, prevede nu numai controversatul articol al „loviturii preventive”, ci și asigurarea capacității Statelor Unite de a purta simultan trei războaie majore, în trei puncte diferite pe glob. Distribuirea banilor din pachetul aprobat recent ne trimite cu gândul la această prevedere.
Din păcate, o altă lege votată în Camera Reprezentanților, simultan cu ajutoarele financiare, a trecută mai puțin observată. Este vorba despre o lege care autorizează Administrația să confiște activele rusești din Statele Unite.
Să fim bine înțeleși: ca urmare a conflictului Rusia-Ucraina, printre alte sancțiuni, Federației Ruse i-au fost înghețate activele aflate în Statele Unite și în majoritatea țărilor NATO. „Înghețate” înseamnă că acum ele nu pot fi folosite, dar, la un moment dat, ele se pot „dezgheța”. Trecerea de la „înghețare” la „confiscare” este un pas uriaș din perspectiva dreptului la proprietate, un drept fundamental în economia capitalistă liberală.
În sine, activele rusești în Statele Unite, nu reprezintă mare lucru, doar circa 6 miliarde de dolari. Dar acest gest va antrena cu siguranță și confiscarea activelor rusești din țările europene și, firește, măsurile reciproce de confiscare a activelor americane de către statul rus. Această escaladare economică, paralelă cu escaladarea militară, este mai importantă pentru că duce la imposibilitatea ajungerii la niște negocieri înainte de a avea o victorie tranșantă pe frontul militar. Pe scurt, decizia purtării unui război total între NATO și Federația Rusă a fost luată și nu mai e cale de întoarcere.
Producția de armament (și accesorii) este pârghia cea mai eficientă de a rezolva o criză economică. Criza economică apasă Occidentul cam din 2015, iar evenimentele internaționale care s-au petrecut de atunci încoace nu au calmat-o, dimpotrivă. Când se fabrică arme și când se propovăduiesc reziliența și economiile, semnalul e clar. Armele vor fi folosite și va supraviețui cel care are nevoile cel mai bine acoperite cu resurse.
Sursă Foto: USTRANSCOM
