Noțiunea de „linie roșie” (sau, mai exact, de depășire a unei linii roșii – metaforă cu o lungă istorie în confruntările militare și jocurile strategice globale) se referă, în esență, la distrugerea unui echilibru. Dacă A îi fixează lui B o „linie roșie”, iar B ignoră avertismentul și o depășește, apar două situații. Fie A ripostează în forță și-l obligă pe B la un conflict deschis, al cărui deznodământ este (inițial) incert, fie A nu ripostează sau ripostează slab și, ipso facto, se decredibilizează major atât în fața adversarilor, cât, mai ales, în fața susținătorilor. În ambele cazuri, echilibrul este rupt și, după o perioadă de transformări semnificative, se va ajunge la un alt nivel de echilibru, pe alte poziții, modificate dramatic.
2024 pare a fi anul în care se depășesc din ce în ce mai multe linii roșii în conflictul dintre Occidentul colectiv, pe de o parte, și Rusia și țările din așa-zisul „Sud Global”, pe de altă parte. Ceea ce se vede în discursul cotidian al mass media mainstream (MSM) este destul de vag și lipsit de trăsătura de avertizare, de alarmă, de pericol iminent. Am putea spune chiar că orice luare de poziție alarmistă este catalogată mai curând ca „extremism” sau conspiraționism.
A venit vara și în țările Occidentului colectiv, parcă mai mult ca niciodată, lumea este îndemnată către distracție: vacanțe, turism, festivaluri, concerte, campionate, competiții, „zilele orașului X,Y,Z”, muzică, dans, publicitate, consum și iar publicitate. Individul occidental este înfășurat în straturi-straturi de oferte de fericire la preț redus.
Din punct de vedere politic, în Uniunea Europeană, situația s-a clarificat. În urma alegerilor din 9 iunie, „Marea alianță” între popularii și social democrații europeni (la care se adaugă și grupul RENEW) și-a consolidat poziția și Ursula Von Der Leyen a fost nominalizată pentru un nou mandat în fruntea Comisiei Europene. Votul final în Parlament pentru noua Comisie va fi o formalitate.
Acest rezultat politic a părut a fi o „victorie la pas”, dar este cu totul excepțional dacă îl privim din două perspective mai largi.
Prima perspectivă o avem dacă ne raportăm la performanțele extrem de modeste ale mandatului european care se încheie în această vară. Provocarea pandemiei, pe care Comisia Von Der Leyen se laudă că a depășit-o cu succes, seamănă mai degrabă cu un sacrificiu ritualic. Nenumăratele proceduri și/sau măsuri exagerate, care au cauzat, până la urmă, un număr uriaș de decese non-covid nu au fost până acum anchetate, analizate și, eventual, sancționate. Nici la nivelul statelor membre și, cu atât mai puțin, la nivelul Uniunii în ansamblu. „Vacciniada” din ultima parte a pandemiei a ridicat semne uriașe de întrebare asupra necesității și oportunității achiziției de vaccinuri, șefa Comisiei deținând o responsabilitate principală în acest caz. Suspiciunile de corupție au fost îngropate într-un dosar la Procurorul European.
Pandemia s-a sfârșit la fel de brusc cum a început, dar fără explicații sau concluzii publice. Mai precis, ea a fost acoperită de izbucnirea conflictului din Ucraina. La fel ca în cazul pandemiei, Comisia și guvernele naționale europene s-au aliniat fără ezitare în spatele unei narațiuni oficiale strivitoare. În cazul pandemiei, narațiunea a fost:
„este un virus extrem de periculos, provenit din China; un virus față de care trebuie luate măsuri de izolare completă (lockdown); pentru a reveni la normal, este crucială obținerea unui vaccin, iar populația trebuie vaccinată obligatoriu”.
În cazul conflictului din Ucraina, narațiunea a aparținut în primul rând conducerii NATO și a fost translatată ca atare și în discursurile guvernelor țărilor membre europene (cu notabila excepție a guvernului Ungariei). Această narațiune sună încă după cum urmează:
„Rusia a declanșat o agresiune ilegală, neprovocată și nejustificată împotriva Ucrainei; țările NATO vor susține Ucraina atât timp cât va fi nevoie pentru respingerea agresorului rus și restabilirea integrității teritoriale a Ucrainei.”
În cazul pandemiei, nu s-a putut aplica principiul „audiatur et altera pars”. Virusul, săracul, n-a avut la dispoziție, în materie de comunicare, decât câțiva medici sceptici și ca atare rapid marginalizați.
În cazul conflictului din Ucraina, oricât de diabolizați ar fi fost Putin și ceilalți decidenți de la Kremlin (și chiar Rusia în ansamblu), mass media occidentale a trebuit să prezinte măcar comunicatele oficiale de la Moscova. Războiul din teren a intrat, după doi ani, în faza unui război de uzură, iar abordările mediatice (în special în Statele Unite) au devenit mai nuanțate. Paradoxal, abordările politico-diplomatice europene (din nou, cu excepția Ungariei), au devenit tot mai rigide și tot mai autarhice. Sprijinul acordat Ucrainei a fost amplificat rapid. De la ajutoare umanitare s-a trecut la muniție, armament, sprijin logistic, apoi tancuri, armament de calibru mare și muniția adecvată, până la drone grele, rachete și avioane de top. Amplificarea sprijinului militar, inclusiv cu instructori și mercenari a distrus însă imaginea unui NATO care sprijină umanitar Ucraina și nu ia parte la conflict. Dirijarea dronei care a lansat proiectile cu fragmentație asupra unei plaje din Crimeea este clar că a fost făcută cu sprijinul unor sateliți și a unor baze NATO.
Europenii au contribuit din plin, mai mult decât americanii, la ajutorul militar pentru Ucraina. E greu de spus cât din acest ajutor a generat un câștig economic și cât a fost o pagubă. Foarte probabil că țările mari producătoare de armament (Germania, Franța, Italia) au câștigat și este la fel de probabil că țările mici doar au scos bani de la pușculiță.
Un „mister” rămâne distrugerea gazoductelor North Stream. Din punct de vedere al dreptului internațional, un asemenea caz se încadrează la terorism și ar fi trebuit să ducă la sancțiuni exemplare împotriva vinovaților. Cercetările întreprinse s-au terminat în coadă de pește, dar este cert că Germania a rămas, brusc, fără circa 20% din gazul consumat în mod curent. Simultan, spațiul public occidental a fost copleșit de campania de trecere la energia verde și de blamare a utilizării combustibililor fosili. Toate aceste elemente au agravat situația economică a Uniunii Europene.
Sunt, credem, argumente convingătoare pentru lipsa de performanță a Comisiei Von Der Leyen. Trebuie să subliniem însă că, în condițiile date, avem de a face cu contraperformanță asumată și netransparentă. Nimeni dintre responsabilii la vârf ai Uniunii Europene nu a spus în clar cetățenilor: „suntem în război, trebuie să facem sacrificii pentru ca Rusia să fie învinsă”. Dar, cu toate acestea, cetățenii europeni au votat în mare majoritate partidele coaliției care o sprijină pe Ursula Von Der Leyen.
A doua perspectivă derivă din propoziția de mai sus și poate fi formulată ca o întrebare: cum s-a desfășurat campania pentru europarlamentare și care au fost temele propuse ca proiecte pentru următorul mandat european?
Pentru partidele mainstream (PPE, S&D și RENEW), lucrurile sunt cunoscute în România. Temele de campanie europeană au fost ocultate în favoarea temelor de campanie locale și, acolo unde nu se putea evita, se spuneau dulci și vagi generalități despre dezvoltare, schimbări climatice, democrație etc.
În Occident, însă, PPE a reușit să impună, ca temă politică principală, sprijinirea Ucrainei. Asta, în detrimentul temelor economice și/sau sociale. În același timp, popularii și social democrații și-au mobilizat susținătorii împotriva ascensiunii „extremismului”, o ascensiune anunțată în ultimii ani de sondajele de opinie.
În realitate, „extremismul” s-a dovedit a fi foarte fragmentat. Singura temă asupra căreia sunt de acord partidele de extremă dreaptă este cea a imigrației – o temă relativ ușor de gestionat de partidele de la putere. În rest, partidul Giorgiei Meloni, aflat la putere în Italia, cochetează deja cu Comisia Von Der Leyen, iar Rassemblement National al Marinei Le Pen a exprimat o poziție clară în favoarea Ucrainei și de aliniere cu Statele Unite. Singurul partid „de extremă” care și-a exprimat opțiunea anti-război a fost AfD, în Germania. Din acest mozaic, rezultă că viitoarea Comisie Von Der Leyen nu va avea, practic, opoziție, întrucât, pe termen scurt, principalul obiectiv al unei covârșitoare majorități din Parlamentul European este ca Rusia să fie înfrântă în conflictul din Ucraina. Iar în Consiliul European sau în NATO, lucrurile sunt încă și mai clare.
În jumătatea de an care a rămas, momentul politic culminant va fi cel al alegerilor prezidențiale din Statele Unite. Președintele Joe Biden, un susținător categoric al continuării războiului din Ucraina, se află într-o condiție fizică precară. Challenger-ul, fostul președinte Donald Trump, este pus sub presiune de numeroase acuzații care, din Europa, seamănă cu o persecuție politică. Dar, chiar dacă nu ar fi așa, și Trump și-ar recâștiga poziția de președinte, nu este deloc sigur că va reuși să impună în scurt timp o pace în Ucraina.
Una peste alta, discursul oficial al UE și al NATO este inflexibil pro-război.
(Sursa foto: freepik.com)
