În prima parte a acestui articol, am evidențiat faptul că recentele alegeri europarlamentare au avut ca temă de bază solidarizarea Uniunii în sprijinul războiului din Ucraina. Mai exact, în sprijinul ideii că „Rusia nu trebuie lăsată să câștige”. Toate celelalte teme – creșterea economică, criza energetică, imigrația, schimbările climatice, digitalizarea – au fost subsumate acestui obiectiv (geo)politic.
Să facem acum un pas în spate pentru a avea o perspectivă mai largă decât cea strict europeană.
Primul element izbitor este cel al împărțirii lumii în două blocuri adverse ireconciliabile. Deocamdată, niciunul dintre liderii politici ai lumii nu a reluat metafora „cortinei de fier”, a lui Winston Churchill. Situația nu pare a fi la fel de tăioasă ca în 1947 decât pe frontiera dintre Federația Rusă și țările membre ale Uniunii Europene. Pe de altă parte, însă, ar trebui să avem în vedere ponderile relative în economia globală, pe care le au Occidentul colectiv (să spunem „G7 plus”) și așa numitul Sud Global (un fel de „BRICS minus”, întrucât o serie de state din BRICS, în frunte cu China, evită o aliniere oficială cu Rusia).
Ceea ce observăm este că, spre deosebire de situația din 1947 sau de cea chiar din 1990, ponderea Occidentului colectiv (și în special a Statelor Unite) în ansamblul economiei mondiale a scăzut semnificativ. Fenomenul dezindustrializării a afectat Occidentul și a favorizat, în mod compensator, țările emergente, iar puterea economică este normal să genereze și o schimbare a centrului de greutate a puterii politice. Aceste transformări se observă cel mai bine în lipsa de eficiență a sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei. Paradoxal, aceste sancțiuni au întărit economia rusă și au creat o serie de verigi economice paralele, în special în Asia, prin care țările vecine și neutre față de Rusia câștigă foarte mult, iar prețul final este plătit de Occident. Sunt cunoscute traseele prin care petrolul și gazele rusești ocolesc embargoul occidental și ajung în Europa la prețuri mult mai mari.
În zilele de 15 și 16 iunie 2024, a avut loc, în Elveția, un așa-zis Summit pentru pace pentru Ucraina. Scriem „așa-zis” pentru că nu este logic să convoci o asemenea întâlnire la care să participe doar o singură tabără din cele aflate în conflict. Întâlnirea a avut, în mod evident, un caracter propagandistic, de relații publice. Ea ar fi fost un succes numai și numai în cazul în care toate țările membre ale ONU, cu excepția Federației Ruse (și, eventual, a Belarusului și a încă două-trei țări mai mici), ar fi participat și ar fi susținut în totalitate propunerea de pace. Propunere de pace care a fost, de fapt, o copie, cuvânt cu cuvânt, a poziției președintelui Zelenski și care stipula, inițial, retragerea completă a trupelor ruse de pe întreg teritoriul ucrainean (inclusiv Crimeea).
Întrucât comunicatul final nu a fost semnat decât de 80 de delegații, iar dintre imperativele președintelui ucrainean, în final au rămas doar trei, cele mai puțin importante, se poate spune că această întâlnire a fost un eșec. Semnalul a venit chiar de la Statele Unite, care au trimis la conferință un oficial de rang minor.
Simultan cu această conferință, președintele Rusiei, Vladimir Putin, a făcut și el, public, o nouă propunere de pace. O propunere mult mai puțin avantajoasă pentru ucraineni decât cea din aprilie 2022, când federația Rusă urma să-și retragă trupele, republicilor autoproclamate Donețk și Lugansk Ucraina urma să le recunoască o largă autonomie, iar problema Crimeei ar fi trebuit să fie amânată pe 10 ani. Toate acestea cu condiția ca Ucraina să fie neutră, adică să nu adere la NATO. În iunie 2024, președintele face o nouă propunere de pace, în care pretinde ca, pe lângă neaderarea la NATO și denazificare conducerii politice a Ucrainei, trupele ucrainene să fie retrase complet de pe teritoriul regiunilor Herson, Zaporojie, Donețk și Lugansk, iar apartenența acestora la Federația Rusă să fie recunoscută.
Firește, propunerea lui Putin a fost la fel de nerealistă ca și cea a lui Zelenski. În condițiile în care ofensiva rusă pare să se fi oprit, nu vedem cum ar putea vreun lider ucrainean, de orice orientare ar fi el, să accepte să retragă trupele de pe un teritoriu foarte însemnat pe care îl controlează. Cu alte cuvinte, nici Occidentul și nici Putin nu doresc, în acest moment, o încheiere a ostilităților, nici măcar pe modelul coreean al armistițiului.
Orice om obișnuit își pune întrebarea „de ce?”. O lege simplă ne spune că un conflict se încheie numai și numai când una dintre părțile implicate (sau amândouă) își epuizează resursele. Deocamdată, singura resursă care se macină, de ambele părți, sunt militarii. La acest capitol, Rusia stă mai bine, având rezerve mai mari, dar trecerea la o ofensivă mai susținută, ar implica pierderi mai mari de personal. În privința echipamentului, Rusia stă mai bine pe partea de artilerie și (deocamdată) de aviație și rachete, dar stă mai prost în zona războiului electronic și a operațiunilor din spațiul Mării Negre. Ucraina supraviețuiește de mai bine de doi ani, pe baza unui ajutor financia, economic și militar, care se presupune că va fi achitat de o Rusie învinsă în război.
Întrucât Occidentul nu participă direct în război, iar industria de armament susține economia occidentală, este firesc ca această parte să nu-și dorească încheierea conflictului, cu atât mai mult cu cât toate împrumuturile de până acum vor trebui achitate.
În fine, există problema „ordinii internaționale bazate pe reguli” pe care o vom discuta mai jos. În acest punct consemnăm doar faptul că, impunând acest concept, Occidentul se pune în situația de a lupta până la capăt pentru el. Dacă nu o va face, se va decredibiliza în asemenea măsură, încât va fi necesară o nouă ordine internațională. Este, deci, o problemă existențială.
