Home » Linii roșii (III)

Linii roșii (III)

by Radu Enache

Am amintit în materialul precedent despre „ordinea internațională bazată pe reguli”. Această expresie a apărut în discursurile liderilor occidentali după momentul invaziei din Ucraina și este o formulare lipsită de un fundament teoretic în cadrul dreptului internațional.

Disciplina dreptului internațional include principii, tratate și acorduri care sunt convenite între subiecții de drept și sunt semnate și recunoscute reciproc. Această disciplină s-a format treptat, începând cu Pacea de la Westphalia, încheiată în 1648, când s-a sfârșit Războiul de 30 de ani. Este interesant să amintim că acel război a început ca un conflict religios între protestanți și catolici în Germania și a angrenat, treptat, toate puterile europene din acel moment. Cel mai important lucru este că acea pace a stabilit noțiunile de suveranitate și, în consecință, de drept suveran al fiecărei entități politice. Acesta se referea la faptul că nu era permisă intervenția unui stat în treburile interne ale altui stat.

Ulterior, în epoca modernă, conflictele, războaiele și tratatele de pace au completat disciplina dreptului internațional. La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, învingătorii au decis că este nevoie de o arhitectură de securitate, formată în jurul unei organizații internaționale – ONU. Structura și funcționarea ONU au fost astfel stabilite, încât puterea reală să fie partajată între cei cinci membri permanenți (cu drept de veto) ai Consiliului de Securitate: SUA, URSS, Franța, Marea Britanie și China.

În primele decenii de după război, ONU a funcționat relativ bine, în sensul că SUA și URSS se blocau reciproc pe chestiunile sensibile. „Chestiunile sensibile” au ajuns treptat să fie sinonime cu sferele de influență a acelor două superputeri. Griparea mecanismelor în fostul lagăr comunist, începând din 1985, după preluarea puterii în URSS de către Mihail Gorbaciov, a dus la o prăbușire rapidă și neașteptată a acestui bloc (geo)politic, iar consecința a fost o dezechilibrare a rolului ONU, în care, în anii 90, influența Statelor Unite a devenit dominantă. Din acea perioadă, datează și o serie de propuneri de redefinire a rolului ONU și mai ales a funcționării Consiliului de Securitate.

Privind retrospectiv (și contrafactual), este clar că SUA au ratat o șansă imensă de restructurare a ONU atunci, în anii 90, când Federația Rusă era foarte slăbită economic, politic și militar, iar președintele Elțîn era un interlocutor agreat de americani. Totodată, în acea perioadă, China nu ajunsese încă la performanțe economice care să-i permită să aibă un cuvânt decisiv de spus.

Desigur, această observație conține un grad mare de speculație și nu se va ști, probabil, decât după ce vor trece cei 70 de ani necesari pentru desecretizarea arhivelor ministerelor de externe ale marilor puteri, dacă și în ce măsură a existat un proiect american pe reformare a ONU după modelul sistemului unipolar impus în 1990.

Am făcut această digresiune pentru a sublinia că „ordinea internațională bazată pe reguli” nu are nicăieri niște reguli acceptate de toată lumea.

Discursul occidental este, din această perspectivă, incorect, ambiguu, dar, totodată, formativ. Incorect pentru că, așa cum am spus, nu se știe la ce reguli se referă, ambiguu, pentru că se sugerează cumva că acele reguli ar ține de carta ONU, și formativ pentru că orice om de bună credință presupune că trebuie să existe niște reguli sau, dacă nu sunt, ele trebuie să fie formulate.

Din păcate, nefiind specialist în acest domeniu, nu pot să apreciez valoarea diplomatică și practică a acestui tip de discurs. Pot spune însă că el se bazează pe singurul fapt de necontestat tehnic: în februarie 2022, trupele Federației Ruse au intrat pe teritoriul Ucrainei, iar operațiunea militară, începută atunci, continuă și astăzi. Termenul de agresiune nu poate fi eludat!

Există surse care susțin că Federația Rusă ar avea argumente de natură diplomatică prin care poate să-și justifice intervenția militară. Din păcate, dacă acestea există într-adevăr, ele nu au fost și nu sunt discutate în mass media occidentale. Oricum, este de presupus că dacă aceste argumente ar fi foarte solide, diplomația rusă ar fi foarte vocală în a le susține. Mai curând, pare să fie vorba despre înțelegeri secrete, eventual neconsemnate în scris, stabilite între liderii ruși și americani la începutul anilor 90.

Foarte recent, Yuval Noah Harari, unul dintre cei mai influenți intelectuali israelieni, asociat Forumlui Economic Mondial de la Davos, a scăpat o formulare interesantă, anume că: „în Ucraina, pentru prima dată după al Doilea Război Mondial, se încearcă modificarea frontierelor recunoscute internațional prin mijloace militare”.

Harari evocă aici o prevedere a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, în care se statua că frontierele recunoscute internațional nu pot fi modificate. Formularea se referea inclusiv la frontierele interne ale unor state federative. În acest sens, modificările de pe harta Europei, apărute după 1991, au respectat formularea de mai sus. Până la un punct.

Astfel, Republica Federativă Cehoslovacă s-a separat amiabil în Cehia și Slovacia, ceea ce a constituit punctul de plecare pentru secesiunile republicilor din fosta URSS și a celor din fosta Iugoslavie.

Dar, mai ales în acest ultim caz, s-a văzut că frontierele interne ale fostelor state federative nu reprezintă decât rareori o realitate identitară. Despărțirea Sloveniei de Iugoslavia nu a ridicat probleme. În Croația, însă, Knin-ul, o regiune locuită majoritar de sârbi, a fost supusă unei epurări etnice despre care nu mai vorbește nimeni. În Bosnia și Herțegovina s-au desenat artificial două entități pe care doar existența unor trupe internaționale le menține laolaltă și într-o oarecare pace. Kosovo nu era, propriu-zis, o entitate federală în fosta Iugoslavie. Separarea Kosovo de Serbia a fost, de aceea, o forțare a formulării din actul final de la Helsinki. Situații asemănătoare, dar cu evoluții diferite, au existat sau mai există în Transnistria, Găgăuzia, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah.

La această serie, se adaugă un caz excepțional: Crimeea.

În 2014, Federația Rusă a invocat precedentul Kosovo pentru ocuparea Crimeii. Și, privind obiectiv, este greu să nu admiți, măcar parțial, acest argument. Crimeea este astăzi indicată explicit de către politicienii din Occident ca un obiectiv prioritar în conflictul din Ucraina. Gândindu-ne că e greu de presupus că populația din peninsulă, în majoritate de etnie rusă, ar putea vota într-un referendum imparțial realipirea la Ucraina și având în perspectivă istorică Războiul Crimeii în care, în 1853, Anglia și Franța au urmărit blocarea ieșirii Rusiei la Marea Neagră, putem vedea cu claritate interesul puterilor occidentale de a-și stabili dominația în spațiul Mării Negre, ca un punct aproape separat de conflictul ucrainean propriu-zis.

O ultimă observație se impune. În declarația sa, Harari a subliniat că se referă la „statele recunoscute internațional”. Avem de a face cu un act ratat sau, pe românește, cu zicala „gura păcătosului adevăr grăiește”. Palestina nu este un stat recunoscut internațional și, de cel puțin 30 de ani, Israelul blochează în toate pozițiile și pe toate palierele recunoașterea internațională a acestei entități. De curând, premierul Benjamin Netanyahu a afirmat că Israelul nu-și poate permite, strategic, să aibă o entitate statală recunoscută pe plan internațional pe malul drept al Iordanului. La aceasta se adugă și situația absolut înfiorătoare din Gaza despre care, însă, politicienii occidentali se feresc să vorbească.

Cele două conflicte, din Ucraina și din teritoriile palestiniene, sunt doar două vârfuri dintr-o serie foarte lungă de tensiuni, am spune tectonice, ale lumii de astăzi. Până acum, decizia aparentă a Occidentului colectiv de a ajuta Ucraina „cât timp va fi necesar” indică o tendință greu reversibilă de transformare profundă a ordinii internaționale.

Related Articles

Leave a Comment

error: Continutul este protejat de drepturile de autor!!