Scriam, într-un material precedent, că ofensiva armatei ucrainene pe teritoriul Federației Ruse în regiunea Kursk este un semnal clar că războiul nu se va încheia în curând. În continuare, voi argumenta de ce acest episod este o escaladare a conflictului.
Cu doar cu câteva zile înaintea ofensivei ucrainene avusese loc un schimb de „prizonieri” (de fapt, un schimb de spioni), la Istanbul, între SUA și Federația Rusă. Multă lume a apreciat acest lucru ca un semn de armistițiu. Eu însumi am evaluat contextul în corelație cu alegerile prezidențiale care vor avea loc peste câteva luni în Statele Unite. Spuneam că, pentru a contracara promisiunea lui Trump că va termina războiul a doua zi după ce va fi ales, democrații pot face un artificiu. Anume să încheie sau să suspende ei războiul acum, înainte de alegeri. În acest fel, promisiunea lui Trump ar rămâne fără obiect.
Cu toate acestea, total neașteptat, mai ales pentru forțele militare ruse, ucrainenii au atacat și au pătruns în adâncime într-o zonă care era slab apărată. Mai mult, bruiajul electronic excepțional creat de ucraineni a întârziat reacția rușilor cu circa 24 de ore, ceea ce, într-un blitzkrieg, este enorm. În fine, nici acum, după nouă zile, forțele rusești nu au reușit să respingă atacatorii, deși frontul se pare că s-a stabilizat.
În primul rând, este clar că operațiunea ucraineană a fost minuțios pregătită cu mult timp înainte (cel puțin câteva luni). O asemenea perioadă nu putea să nu fie corelată cu declarațiile politico-diplomatice. La începutul lunii august, președintele Zelenski declarase, pentru prima oară de la începutul războiului, că ar accepta participarea reprezentanților Rusiei la o conferință de pace. Această declarație, împreună cu multe luări de poziție în mass media occidentale, sugera cel puțin o „soluție coreeană”, adică un armistițiu pe linia frontului. O asemenea soluție ar fi fost, însă, foarte puțin favorabilă pentru ucraineni și favorabilă pentru ruși care, să ne amintim, în negocierile ratate din aprilie 2022, s-ar fi mulțumit cu mult mai puțin.
În al doilea rând, este evident că sprijinul logistic (imagini din satelit, avioane spion, instalații de bruiaj etc.) a fost furnizat de aliații occidentali ai Ucrainei și în primul rând de Statele Unite. Firește, americanii neagă categoric orice amestec, iar oficialii NATO afirmă că operațiunea a fost pregătită exclusiv de ucraineni, iar aliații n-au avut cunoștință de ea. E greu de crezut! Să presupunem, însă, că ar fi adevărat. În acest caz, mesajul acestei ofensive către publicul larg este: „iată că Ucraina este capabilă să dea lovituri nimicitoare Rusiei!” Pornind de la acest mesaj, opinia publică va aștepta reacția Rusiei. Dacă aceasta cere pace sau negocieri, atunci avem un QED: Ucraina este în stare să invingă Rusia și, implicit să „elibereze” toate teritoriile ocupate, inclusiv Crimeea. Prin urmare, merită ca Occidentul să-i ajute în continuare pe ucraineni cu arme din ce în ce mai sofisticate. Dar dacă Rusia nu cere pace?
Până acum, conflictul din Ucraina s-a caracterizat printr-o super-tehnologizare a tuturor operațiilor. S-a spus chiar că luptele seamănă izbitor cu jocurile de strategie în timp real de pe computer. În aceste condiții, în care există sateliți și avioane spion, iar războiul este de maximă importanță pentru țările NATO, dacă autoritățile de la Kiev au acționat în deplin secret, fără ca partenerii occidentali să fie anunțați, oare Ucraina nu este o entitate impredictibilă? În primul său comentariu asupra evenimentelor, președintele Biden a afirmat că se află „în contact direct, constant, cu ucrainenii”. Ca să fie logic, asta înseamnă că ucrainenii îi informează pe occidentali imediat ce întreprind o acțiune. Ce presupune o astfel de cooperare, dacă nu un acord total. Pentagonul a declarat, de altfel, că „avansul Ucrainei în regiunea Kursk este în concordanță cu politica SUA” (!). Mai mult, sursele non-occidentale relatează că între participanții la ofensivă (circa 6000 de militari) s-ar afla mulți mercenari, provenind din țările NATO. Dar această informație nu poate fi confirmată din surse imparțiale.
Considerațiile de mai sus duc la concluzia că operațiunea ucraineană a fost executată cu deplină știință și susținere a aliaților occidentali și, deci, sugestiile din presă că ar urma o domolire și, eventual, o oprire a ostilităților nu au fost decât diversiuni.
Acum, mulți analiști consideră că ofensiva-surpriză ucraineană ar fi doar o mișcare proin care președintele Zelenski și-ar asigura o poziție mult mai favorabilă la negocieri, pe principiul „ca să mă retrag, trebuie să te retragi și tu”. Respectivele analize remarcă, de altfel, că ofensiva ucraineană nu este sustenabilă pe termen lung din cauza lipsei de personal în armata ucraineană. Prin comparație, Federația Rusă poate să mobilizeze mult mai mulți militari.
Nu putem respinge motivația unei poziții mai bune la negocieri ca sursă a deciziei ofensivei ucrainene. Dar o asemenea situație ar funcționa numai atunci când cele două părți aflate în conflict ar fi, amândouă, în prag de epuizare. Mă îndoiesc de faptul că în acest moment există un echilibru în privința rezervelor de resurse umane între cele două părți beligerante. Măsurile deosebit de severe luate în Ucraina pentru mobilizare sunt notorii.
Logica istorică și cunoștințe banale despre psihologia deciziilor politice în Rusia ne îndeamnă să apreciem că ofensiva ucraineană, departe de a îi determina pe ruși la concesii, va avea efectul contrar. Îi va îndârji și îi va împinge spre escaladarea operațiunilor armate. Nu pot să cred că strategii NATO nu observă această evidență. Prin urmare, operațiunea ofensivă ucraineană este un fel de a da cu bățul prin gard tocmai atunci când opinia publică internațională părea a privi cu ușurare o soluție diplomatică.
Să mai lămurim o chestiune. De la invazia rusească din primăvara lui 2022 și până acum, toți liderii occidentali și mass media au subliniat latura morală a situației: Rusia este un agresor ale cărui forțe armate au intrat pe teritoriul unui stat independent și suveran. S-a vorbit despre o agresiune „ilegală, nejustificată și neprovocată”. Prin urmare, reacția de apărare a Ucrainei a fost legală, justificată și provocată de agresor, adică, din punct de vedere moral, impecabilă!
Sprijinul occidental a fost inițial politico-diplomatic și umanitar, pentru ca apoi să crească treptat cu materiale, muniție, armament ușor, artilerie grea, tancuri performante și, începând din acest an, avioane de luptă de top. Cu siguranță că dacă NATO ar fi furnizat Ucrainei încă din aprilie 2022 tot acest arsenal de luptă, opinia publică ar fi căpătat motive să se îndoiască de moralitatea demersului. Dar, augmentând treptat sprijinul, pe principiul fierberii broaștei, nu a existat nici un moment o chestionare publică reală a limitei tehnologice și a cuantumului ajutorului militar către Ucraina. Ba dimpotrivă, decidenții occidentali au dat asigurări că nu vor furniza Ucrainei un anumit tip de armament până în momentul când îl furnizaseră deja. Așa a fost și cu artileria de calibru mare, și cu tancurile, și cu avioanele și, probabil așa va fi și cu rachetele cu rază lungă de acțiune.
De asemenea, trebuie să înțelegem bine în context ce anume înseamnă ofensiva terestră a Ucrainei pe teritoriul Federației Ruse. Logic, atunci când ești în război și inamicul pătrunde pe teritoriul tău, este fără îndoială permis ca și tu să inițiezi acțiuni pe teritoriul inamicului, cu o singură observație: atunci când ești în război!
Federația Rusă s-a ferit să declare război Ucrainei și, reciproc, nici Ucraina nu a declarat război Federației Ruse. Formal, cele două țări au ambasade și personal diplomatic la Kiev și, respectiv, Moscova, chiar dacă interacțiunile sunt aproape complet înghețate. Declararea războiului de către Federația Rusă ar fi implicat recunoașterea statutului de agresor (sau măcar de inițiator al conflictului). De partea cealaltă, dacă Ucraina ar fi declarat război Rusiei, ea nu s-ar mai fi calificat pentru primirea de arme din Occident (caz în care țările occidentale ar fi căpătat statutul de cobeligerant).
Ceea ce a pierdut Ucraina prin declanșarea ofensivei terestre pe teritoriul Rusiei este autoritatea morală. Dacă până acum Rusia era agresorul exclusiv (cel puțin în Occident), în momentul de față, statutul de agresor se extinde și asupra regimului Zelenski.
Este încă un pas către un conflict generalizat în care, din nefericire, va fi implicată și România.
(Surse foto: Wikipedia, Wikipedia, Profimedia Images, Getty Images)
