24
Nu degeaba se vorbește azi intens despre Suveranism. Este semn că, exact ca la sfârșitul Evului Mediu, traversăm o perioadă revoluționară.
Orice revoluție este semnul unei tensiuni între elită și masă. Când elita se transformă în oligarhie, masa tinde să se radicalizeze și să devină violentă.
De obicei, însă, oligarhia este mai violentă decât masa și acest lucru este „probat” în cazul clasic al Revoluției Engleze, o revoluție tipic oligarhică, în care decapitarea regelui a fost prețul pe care oligarhia l-a plătit pentru a se menține la putere.
Suveranismul a fost soluția parțială la tensiunea dintre nevoia de a menține stabilitatea regatelor și libertatea diferitelor facțiuni care se înfruntau în secolele XVI-XVII – atunci aceste facțiuni erau de natură religioasă.
Tocmai de aceea, din proiectul suveranist pare a lipsi orice urmă de putere întemeiată religios. Suveranismul este un cezarism rațional, logic și naturalist.
Pentru a găsi o ieșire din labirintul războaielor religioase, Thomas Hobbes (1588-1679) caută un Suveran artificial, bazat pe sentimentele cele mai natural-umane, pe frica de moarte, pe dorințele hedoniste ale omului și pe nevoia lui de siguranță. Acesta este Statul, o Idee, o formă rece care legiferează și stă deasupra legii…
Jean Bodin (1530-1596), care scrie cu aproape un secol în urmă, vede soluția în forma unui monarh atotputernic, un soi de rege fără aură divină, care să transceandă divergențele religioase. Sursele sale sunt Vechiul Testament și literatura greco-romană, nu Noul Testament…
Problema raportului dintre popor și conducător e una de conceptualizare.
Francisco Suarez (1548-1617), savantul iezuit care se ocupă și el de modelele de transmitere a puterii politice și a legii în regat, scrie că, într-adevăr, puterea aparține poporului și că, inclusiv atunci când este transmisă unui prinț, ea se menține la nivelul primului, dar el înțelege prin popor, conform tradiției medievale în care se regăsește, o comunitate, un întreg, un „corpus”.
Suveraniștii cu tendințe republicane văd în popor cu totul altceva, anume o sumă de indivizi.
Punctul de divergență aici se găsește.
Așa se face că marele poet John Milton (1608-1677) scrie la 1649 o broșură prin care justifică decapitarea regelui Carol I la 30 ianuarie 1649, act prin care, în spiritul Evului Mediu, ar fi trebuit să se vadă pur și simplu decapitarea întregii comunități populare/politice.
Astăzi, se înfruntă în România și în lume două tendințe: un suveranism popular tradițional, în care cel care reprezintă poporul este asimilat unui rege (iar supușii sunt văzuți ca o comunitate de destin, nu ca o sumă de indivizi interesați doar de starea lor proprie) și un suveranism oligarhic, care se bazează pe o viziune republicană, individualistă și expurgată de rădăcini religioase, care consideră că e mai importantă starea materială a țării și statutul lor propriu, pe care nu-l vor pierdut și pe care îl justifică strict rațional. De aceea vom vedea cum „suveraniștii republicani” sunt speriați de misticismul care se dezvoltă în jurul noii figuri regale (Trump, Georgescu, Orban, Putin) și se ascund după imaginea laică a instituțiilor europene, ultimele care rezistă la nivel mondial în acest plan – Comisie Europeană, UE etc.
Și „suveraniștii republicani” și oligarhici invocă suveranitatea națională, dar ei văd în popor nu o comunitate, ci o masă de indivizi pe care instituțiile liberale trebuie să-i conducă rațional, având de partea lor Regula de Drept.
Acesta este un război civil larvar, care se va încheia odată cu negocierile la nivel internațional.
Deoarece, în urma unui război civil nu câștigă, de fapt, nimeni, vom avea un rezultat nefiresc, asemănător cu cel al Revoluției Franceze, care a transformat poporul în Națiune, răpind tocmai sufletul comunitar al întregului în procesul de fuziune care a fost inerent răsturnării.
În loc să avem, așadar, un popor și un „rege”, vom avea, în final, o Națiune fără Identitate și un Președinte fără Putere.
În imagine, coperta broșurii lui John Milton, numită „The Tenure of Kings and Magistrates”.
