AZILELE RUȘINII NU SUNT O EXCEPȚIE. SUNT OGLINDA UNUI STAT CARE A ABANDONAT BĂTRÂNII. ROMÂNIA ARE NEVOIE DE O REFORMĂ TOTALĂ, ACUM
Scandalurile repetate din ultimii ani au demonstrat că problema sistemului de îngrijire a persoanelor vârstnice și dependente din România nu se rezumă la existența unor administratori fără scrupule. Adevărata dramă este că întregul sistem a fost construit pe improvizație, subfinanțare, lipsă de personal calificat și o legislație care reacționează doar după tragedii. Cazurile șocante descoperite în azile nu reprezintă accidente izolate, ci simptomele unui model care și-a epuizat limitele.
România îmbătrânește accelerat. Numărul persoanelor care au nevoie de îngrijire de lungă durată crește de la an la an, în timp ce familiile sunt tot mai puțin capabile să ofere singure sprijinul necesar. Migrația forței de muncă, schimbările sociale și creșterea speranței de viață transformă îngrijirea vârstnicilor într-o provocare națională. Cu toate acestea, politicile publice continuă să trateze domeniul ca pe o problemă secundară.
Dezbaterea privind costurile centrelor rezidențiale scoate la suprafață o realitate incomodă. Există un decalaj uriaș între veniturile majorității pensionarilor și costurile reale ale unei îngrijiri conforme cu standardele legale. În același timp, sistemul public funcționează la limita capacității, iar listele de așteptare sunt o realitate cunoscută. Rezultatul este apariția unei categorii de oameni care nu sunt suficient de vulnerabili pentru a beneficia de un loc în sistemul public, dar nici suficient de înstăriți pentru a-și permite serviciile private.
Însă reforma nu poate însemna doar modificarea modului de finanțare sau relaxarea unor standarde administrative. România are nevoie de o reconstrucție completă a sistemului de îngrijire, bazată pe profesionalizare, responsabilitate și control permanent al calității serviciilor.
Cea mai mare vulnerabilitate rămâne lipsa personalului calificat. Îngrijirea unei persoane dependente nu înseamnă doar hrană și curățenie. Înseamnă cunoștințe despre mobilizare, prevenirea escarelor, administrarea corectă a tratamentelor, comunicarea cu persoane diagnosticate cu demență, gestionarea situațiilor de urgență, suport psihologic și respectarea drepturilor beneficiarului. Aceste competențe nu pot fi lăsate la voia întâmplării sau învățate exclusiv din experiență.
Introducerea unor programe obligatorii de formare profesională inițială și continuă pentru toți îngrijitorii trebuie să devină o prioritate legislativă. Fie că lucrează într-un azil, într-un centru de recuperare sau oferă îngrijire la domiciliu, fiecare îngrijitor ar trebui să dețină o certificare recunoscută și să participe periodic la cursuri de perfecționare. Medicina evoluează, standardele se schimbă, iar nevoile persoanelor dependente devin tot mai complexe. Nu putem pretinde servicii moderne fără profesioniști pregătiți continuu.
La fel de importantă este dezvoltarea serviciilor de îngrijire la domiciliu. Pentru foarte mulți vârstnici, propria locuință reprezintă mediul în care își păstrează demnitatea și autonomia. Un sistem modern nu obligă oamenii să ajungă într-un centru rezidențial atunci când există alternative sigure și eficiente în comunitate. Îngrijirea la domiciliu trebuie extinsă, finanțată corespunzător și integrată cu serviciile medicale și sociale, iar personalul care o furnizează trebuie să beneficieze de aceeași pregătire profesională și de aceleași standarde de evaluare ca în centrele rezidențiale.
Este nevoie și de o schimbare profundă în modul în care statul supraveghează acest domeniu. Controalele trebuie să fie permanente, independente și bazate pe indicatori de calitate măsurabili, nu doar pe verificarea unor dosare și documente. Familiile trebuie să aibă acces la informații transparente privind performanța fiecărui centru, nivelul de personal, calificarea angajaților și istoricul sancțiunilor. În lipsa transparenței, alegerea unui azil rămâne un act de încredere oarbă.
În egală măsură, profesia de îngrijitor trebuie recunoscută și valorizată. Salariile decente, perspectivele de carieră și accesul la educație continuă sunt condiții esențiale pentru atragerea și păstrarea personalului. Fără oameni bine pregătiți și respectați profesional, orice reformă va rămâne doar pe hârtie.
România nu mai are nevoie de încă o comisie de analiză după următorul scandal. Are nevoie de o strategie națională pentru îngrijirea persoanelor vârstnice și dependente, construită împreună cu specialiștii, furnizorii de servicii, organizațiile profesionale și reprezentanții beneficiarilor. Reforma trebuie să pornească de la un principiu simplu: demnitatea omului nu poate depinde de codul poștal, de pensia încasată sau de norocul de a găsi un loc într-un centru decent.
Felul în care o societate își tratează bătrânii este cel mai sincer indicator al gradului său de civilizație. Dacă România va continua să ignore această realitate, criza azilelor va deveni doar începutul unei crize sociale mult mai profunde. Reforma nu mai este o opțiune. Este o obligație morală, profesională și instituțională față de generațiile care au construit această țară și care au dreptul să îmbătrânească în siguranță, cu respect și cu îngrijire de calitate.
Sursa foto: Veridica
