Foamea devorează totul, iar disperarea din Gaza atinge cote inimaginabile. Foametea nu mai este doar o amenințare, ci o realitate zilnică ce strivește vieți și demnitatea umană. „Oamenii se calcă în picioare, se împing, strigă de teamă să nu-și piardă rândul. Copii mici sunt doborâți la pământ, iar plânsul lor se amestecă cu agitația mulțimii”, mărturisește Youssef, vocea lui răgușită abia reușind să se audă.
Mii de suflete, dintre care mulți copii, se aruncă zilnic spre bucătăriile comunitare, într-o cursă nebună după o farfurie de mâncare. De la începutul lunii martie, când Israelul a închis complet rutele de ajutor umanitar, criza s-a adâncit într-o spirală de suferință fără sfârșit. ONU avertizează că „ultimele stocuri alimentare” sunt deja pe cale să dispară.
Pentru Youssef, un copil rămas orfan după ce tatăl său a fost ucis în război, visele copilăriei s-au transformat într-un singur dor arzător: să stea la masă cu mama și sora lui, mâncând în liniște. În schimb, fiecare dimineață îl găsește alergând spre bucătăriile de caritate, riscându-și viața în mulțimea dezlănțuită.
„Uneori îmi scapă oala din mâini și tot ce am obținut se varsă pe jos”, povestește el pentru AFP. „Să mă întorc acasă cu mâinile goale… doare mai tare decât foamea.”
Imaginile surprinse de AFP sunt sfâșietoare: copii cu ochii umflați de plâns își împing cu disperare oalele înainte, încercând să ajungă la orezul aburind. În haos, un băiat este lovit cu o cratiță, în timp ce încearcă să își facă loc.
„Am stat peste cinci ore să primesc o farfurie de orez pentru copiii mei”, spune Mohammed Abu Sanad, un tată strămutat, epuizat de așteptare. „Dacă primim mâncare, trăim. Dacă nu… murim.”
Programul Alimentar Mondial avertizează că în câteva zile bucătăriile vor rămâne fără nicio resursă.
„Mi-aș fi dorit să mor, să nu mai văd durerea lor” declară voluntarii care gătesc mâncarea în centrele comunitare.
Pentru Aida Abu Rayala, în vârstă de 42 de ani, disperarea este o boală care roade sufletul. „Nu avem făină, nu avem pâine, nu avem nimic cu ce să ne hrănim copiii”, plânge ea. „Stăm ore întregi în picioare, sub soarele arzător sau în gerul aspru.” Casa i-a fost distrusă într-un bombardament, iar acum își crește copiii sub un cort subțire, bătut de vânturi reci. Într-o zi, după trei ore de așteptare chinuitoare, când a ajuns în sfârșit la tejghea, nu mai rămăsese nimic. „M-am întors acasă cu mâinile goale. Copiii mei au plâns… și atunci, mi-am dorit să mor, mai degrabă decât să-i văd din nou suferind.”
În nordul Gazei, Faten al-Madhoun și echipa sa de 13 voluntari luptă să țină vie ultima speranță: bucătăriile comunitare. „În unele zile reușim să pregătim 500 de mese, dar vin peste 600 de oameni la ușa noastră”, spune ea. Cu fiecare zi, foametea crește ca o mare care înghite totul.
În sudul Gazei, în Khan Yunis, povestea se repetă. Alaa Abu Amira, de 28 de ani, mărturisește cu ochii goi: „Dacă întârzii chiar și câteva minute, mâncarea dispare.” A văzut copii căzuți la pământ, răniți, o fetiță arsă de oala fierbinte care s-a răsturnat în îmbulzeală.
Chiar și atunci când reușesc să obțină o porție, aceasta este adesea rece, săracă: mazăre sau orez gătit pe focuri improvizate. „Stomacul nostru abia mai suportă”, spune Abu Amira. „Dar ce alegere avem? Foamea distruge totul.”
Și totuși, în fața întunericului care le-a înghițit lumea, acești oameni nu renunță. Aida Abu Rayala, cu lacrimi în ochi, rostește o promisiune sfâșietoare: „Mâine mă voi trezi mai devreme. Voi încerca din nou. Nu vrem nimic altceva decât să trăim cu demnitate.”
Foamea este mai puternică decât durerea și continuă să facă victime din ce în ce mai multe dacă acest conflict nu va înceta.
Sursa foto: Abdel Kareem Hana/AP
Să auzim de bine!
