Ca observator de politică, privesc cu interes, și cu un strop de scepticism, momentul definitoriu care se profilează la Bruxelles odată cu dezbaterea noului Cadru Financiar Multianual (CFM). Povestea lui Mario Draghi, pensionarul chemat să repare competitivitatea Europei, sintetizează perfect dilema actuală: știm ce trebuie făcut, știm de ce trebuie făcut, dar rămânem prizonierii inerției, ai egoismelor naționale și ai fricii de a spune adevărul alegătorilor.
În esență, Europa e pusă în fața unei alegeri fundamentale: își asumă să devină un actor suveran și competitiv pe scena globală sau continuă să gestioneze „criză după criză” cu un buget simbolic, care abia trece de 1% din PIB-ul comunitar? În cifre, asta înseamnă că Uniunea cheltuie proporțional de zeci de ori mai puțin decât statele sale membre, într-un moment în care războiul din Ucraina, presiunile SUA și Chinei, schimbările climatice și migrația cer un răspuns colectiv robust.
Draghi are dreptate când avertizează că, fără acțiune, vom fi obligați să alegem între bunăstare, libertate sau mediu. Europa nu mai are luxul de a le amâna pe toate. Doar o creștere ambițioasă a bugetului UE, însoțită de prioritizări dureroase, poate susține tranziția energetică, apărarea colectivă și reziliența economică. Nu e o chestiune de opțiune, ci de supraviețuire a modelului european.
Ce mi se pare însă cel mai îngrijorător este disonanța între retorica liderilor și realitatea negocierilor. În timp ce Franța recunoaște nevoia unui salt în finanțarea comună, Germania, Olanda sau Suedia rămân ancorate în vechea paradigmă a „mai puțin înseamnă mai bine”. Este, în fond, același clivaj între viziunea unei Europe comunitare și a unei Europe de state-națiune, unde Bruxelles-ul este doar un coordonator, nu un motor.
Adevărul este că actualul buget european nu poate răspunde provocărilor de securitate, migrație și competitivitate fără să fie dublat, așa cum propune Bruegel. Dar acest lucru presupune nu doar bani mai mulți, ci și reforme profunde: raționalizarea cheltuielilor agricole, condiționalitate fermă pentru statul de drept și direcționarea resurselor către apărare și inovație, nu spre subsidii politice.
Rămâne însă marea întrebare: cum convingi 27 de guverne, fiecare cu prioritățile sale, să accepte o astfel de schimbare de paradigmă? Istoria arată că rigiditatea mecanismului decizional al UE limitează dramatic locul pentru reforme majore. Cum spunea un cercetător de la Bruegel, „puțin probabil să vedem schimbări de substanță nici de această dată”.
Și totuși, pentru a răspunde întrebării fundamentale, „la ce folosește cu adevărat UE?”, va fi nevoie ca liderii europeni să își asume un act de curaj politic: să le spună propriilor cetățeni că Europa nu mai este doar o piață comună, ci un proiect de putere colectivă.
Cadrul Financiar Multianual este oglinda adevărată a ambițiilor Europei. Dacă el rămâne limitat, fragmentat și lipsit de viziune, așa va rămâne și Uniunea Europeană în fața unui secol XXI din ce în ce mai imprevizibil. Dacă însă va fi însoțit de un consens politic asupra priorităților, apărare, energie, competitivitate și de acceptarea faptului că Bruxelles-ul are nevoie de resurse proprii și reale, atunci acest buget ar putea fi începutul unei Europe mai puternice.
Draghi a spus-o foarte clar: „nu mai e timp pentru jumătăți de măsură”. Ar fi bine ca și guvernele de la Berlin, Haga sau Stockholm să înțeleagă asta.
Sursa foto: Olivier Matthys/EPA
Să auzim de bine!
