Paradoxurile suveranismului și drama anarhismului

Hobbes afirmă cu hotărâre că, indiferent câte neajunsuri ar avea puterea suverană, având în vedere caracterul ei total, indivizibil și inalienabil, cum se spune, aceste neajunsuri sunt în orice caz mai mici decât neajunsurile care rezultă din absența acestei puteri suverane ce asigură reglementarea, pacea și tihna supușilor.

După ce prezintă, în capitolul XX al tratatului, dominația paternă și despotică, adică celelalte forme de suveranitate (care aparțin clasei a doua de suveranitate, numită prin „dobândire”) pe lângă cea prin „instituire” – Hobbes notează că cele două tipare de suveranitate se deosebesc numai prin tipul de frică pe care se bazează: în cazul instituirii, frica de aproapele (ne temem de cei ca noi și instituim o putere suverană care să elimine răul cel mare, războiul civil), în cazul dobândirii, frica de cel care este, prin amenințarea sa, deja cumva Suveran… În afară de acest accent legat de tipul de teamă care stă la baza lor, cele două mari forme de suveranitate, prin instituire (alegere) și dobândire (naștere sau cucerire) se comportă, în fapt, la fel.

Mai importantă și mai tulburătoare ni se pare însă observația de final a lui Hobbes, ce se referă la raportul dintre „costuri” și „beneficii” în ce privește tolerarea puterii suverane absolute. Vom cita tot pasajul, pentru claritate:

„Prin urmare, din câte înțeleg eu, se poate vedea limpede atât prin rațiune cât și prin Scriptură, că puterea suverană (indiferent dacă rezidă într-un singur om, precum în monarhie, sau într-o adunare de oameni, precum în comunitățile civile populare și aristocratice) este cea mai mare pe care ne putem imagina vreodată s-o facem (s. n.). Și cu toate că ne putem închipui multe consecințe rele ale unei puteri atât de nelimitate, totuși consecințele absenței acesteia, adică războiul neîncetat al fiecăruia împotriva aproapelui său, sunt mult mai rele. Starea omului în această viață nu va fi niciodată lipsită de neajunsuri, dar în nicio comunitate civilă nu se manifestă mari neajunsuri, în afară de cele născute din neascultarea supușilor și din încălcarea acelor convenții din care comunitatea civilă ia ființă. Iar cel care, socotind că puterea suverană este prea mare, va căuta s-o micșoreze, trebuie să se supună puterii care o limitează, adică unei puteri mai mari (s. n.)” .

Hobbes reușește, cu acest pasaj, să răscumpere, practic, toate neajunsurile teoriei sale stataliste, în care principala problemă este chiar atotputernicia suveranismului. Ce se remarcă în cadrul acestui pasaj? În primul rând, ideea, pe care nu o vom dezbate prea mult, după care puterea suverană este una „imaginată” și „făcută” de om. Într-adevăr, acest contractualism al voințelor individuale este prima trăsătură pe care o putem remarca la Hobbes și la urmașii săi, în frunte cu Rousseau. Stă în puterea omului să instituie statul suveran? Toți contractualiștii cred că da. Această poziție, atât de clară, ne face, azi, să zâmbim. Anistorismul contractualismului este de mult un „păcat” iertat. Însă, dincolo de acest accent, Hobbes pune mai general și mai tulburător problema existenței în sine a puterii politice. Există vreo comunitate în care să nu existe putere politică suverană? Răspunsul este nu. Neajunsurile puterii politice sunt mari – în primul rând, abuzurile de tot felul, nedreptățile din partea puterii și celelalte. Dar afirmația definitivă și tocmai de aceea dramatică a lui Hobbes, care ne face să reflectăm fără să putem avea o alternativă la această situație, este că o societate fără putere politică nu este o societate mai dreaptă și că, de fapt, mai grave sunt actele de revoltă decât cele de abuz de putere. Iată o afirmație care ne duce direct la Scriptură, cum spune Hobbes, care și el citează celebrele cuvinte ale Mântuitorului, „dați Cezarului ce e al Cezarului”. Altfel spus, dacă, așa cum scrie Hobbes, probabil îndreptățit, cele mai mari neajunsuri sunt cele care rezultă din neascultarea supușilor și nu din abuzul Suveranilor, soarta celor care se revoltă împotriva oricărei puteri suverane, oricât ar părea de mare și de abuzivă, este aceea de a suporta, în cele din urmă, o putere care s-o elimine pe prima sau s-o limiteze, deci obligatoriu o putere mai mare! Cu alte cuvinte, soarta oricărui anarhist este să fie, în cele din urmă, prizonier al unei puteri care să-l apese și mai tare! Spirala puterii politice este infinită: a ne opune unei puteri mari înseamnă automat a deschide calea uneia și mai mari și mai abuzive! În acest pasaj, verbul teoretic al lui Hobbes capătă accent de geniu, tocmai prin caracterul vădit implacabil pe care îl ia imaginația sa teoretică. Omul este pus în fața unei alegeri tragice: a se supune unei puteri abuzive sau a lupta împotriva ei știind că oricând poate fi prizonierul unei puteri și mai mari? Ba chiar știind cu certitudine că așa va fi! Și totuși, și aici intervine din nou caracterul tragic al istoriei, de fiecare dată, deși au înțeles că așa se va termina revolta, prin eliminarea celor revoltați, oamenii care au ales să lupte împotriva puterii politice (suverane) au făcut-o în deplină cunoștință de cauză… Faptele lor așteaptă judecata istoriei de veacuri, o judecată care se reia și se pronunță în fiecare epocă în mod diferit și contradictoriu! Această din urmă contradicție, sau „aporie”, cum ar spune grecii, este chiar chintesența puterii politice. A fi benefică și malefică, a fi limitată în proiect dar nelimitată în exercitarea ei cotidiană – sau invers! – a fi dreaptă și nedreaptă, a fi umană și inumană, a fi dorită cu ardoare și respinsă cu patos, a fi necesară și în același timp aparent inutilă, iată numai câteva din contradicțiile naturale ale puterii politice suverane a tuturor epocilor…