„Aia e.” O țară în care totul se constată și nimeni nu răspunde
România anului 2026 arată tot mai mult ca un șantier de demolare din care a fugit antreprenorul. Se dărâmă metodic, pe rând, câte un pilon: educația, industria, energia iar cetățeanul, prins la mijloc între facturi și promisiuni, nu mai are decât o singură formă de rezistență: să reziste. Nu să câștige, nu să spere, ci pur și simplu să reziste, ca omul care ține un zid cu spatele știind că zidul, oricum, va cădea.
Peste tot flutură același steag alb al resemnării naționale, cusut din două cuvinte: „aia e”. Plătim cea mai scumpă energie din Uniunea Europeană, aia e. Alimentăm cu cei mai scumpi carburanți din regiune, aia e. Ni se taie școala și ni se vinde pe bucăți industria, aia e. Iar când justiția însăși se așază la masă cu puterea, ni se explică senin că a fost o discuție „despre buna organizare” și, evident, aia e.
Să începem de la nota de plată. Raportat la puterea de cumpărare, gospodăriile din România achită cea mai scumpă electricitate din Uniunea Europeană, 49,52 euro la 100 kWh în paritatea puterii de cumpărare, peste Cehia și Polonia. Nominal, părem cuminți, sub media europeană, dar statistica nominală e o cosmetică. Când treci factura prin filtrul veniturilor reale, România urcă pe primul loc, iar Bucureștiul devine capitala europeană cu cea mai apăsătoare factură de curent.[1] Nu e magie statistică, este diagnostic: nu contează doar cât plătești, ci cât de greu apasă plata pe un salariu românesc.
Și n-am ajuns aici din senin. În a doua jumătate a lui 2025, prețul curentului pentru gospodării a sărit cu 58,6% față de anul anterior, cea mai mare scumpire din toată Uniunea după ce s-a ridicat plafonarea. Restul Europei stătea pe loc, noi am țâșnit în aer. La pompă, aceeași poveste: motorina a trecut de 10,5 lei litrul, benzina depășește 9,5, iar în ritm anual motorina s-a scumpit cu peste 30%, benzina cu peste 23%.[2] Un plin de 50 de litri costă azi cu zeci de lei mai mult decât acum câteva săptămâni. Cine răspunde? Nimeni. S-a constatat scumpirea, s-a promis o eventuală reducere de accize, s-a pomenit chiar o „lege a crizei” pe piața petrolieră. Și cam aia e.
Industria trece printr-o operație și mai perfidă, fiindcă se face cu bisturiul „tranziției verzi” și cu anestezia fondurilor europene. Decarbonizăm, cuvânt frumos dar decarbonizarea fără reindustrializare nu e tranziție, e amputare. Închidem capacități pe cărbune fără să punem nimic solid în loc, iar premierul demis recunoaște el însuși, în negocierile pe PNRR, că rămân „riscuri pe componenta de energie și decarbonizare”.[3] Traducere: dărâmăm sigur, construim poate.
Rezultatul este o economie împinsă tot mai adânc în rolul de subcontractor al Europei. Asamblăm, livrăm, exportăm forță de muncă ieftină și importăm produsul finit scump. Aia e.
Iar dacă vrei să dărâmi durabil o țară, începi de la școală
Bugetul educației pe 2026 a coborât spre 2,4–2,5% din PIB, de la 3,04% în 2025, adică sub jumătate din cele 6% pe care le cere propria lege a statului. Fondul de burse și protecție socială a fost tăiat cu aproape 52%, costul-standard per elev a fost înghețat, prima de carieră didactică a fost declarată „ultima”, iar în primele patru luni de an școlar aproape 370 de profesori și-au dat demisia. Sindicatele au numit lucrurile pe nume „austeritate deghizată în reformă” iar profesorii ieșiți în stradă au pus singura întrebare care contează: vă e frică de un popor educat?[4]
Răspunsul, sincer, este da. Un popor needucat plătește orice factură fără să întrebe de ce. Un popor educat citește Eurostat. Aia e.
În 14 august 2026, cu doar câteva zile înainte ca Curtea Constituțională să se pronunțe asupra Legii integrității, Legea ANI, atacată chiar de senatori ai partidului condus de premier, președinta CCR, Elena-Simina Tănăsescu, s-a întâlnit cu premierul demis Ilie Bolojan. Nu într-un cadru oficial, transparent, consemnat, ci discret, în biroul președintelui Senatului.[5] Judecătorul chemat să cântărească legea și partea interesată de verdict, la aceeași masă, în ajunul deciziei.
Reacția breslei a fost, spre onoarea ei, promptă: Consiliul Superior al Magistraturii, președinții curților de apel și ai tribunalelor au cerut lămuriri, invocând o lipsă de transparență profund inadecvată, iar peste o treime dintre senatori au cerut deschiderea unei comisii parlamentare de anchetă. Președinta Curții nu neagă întâlnirea, spune doar că nu s-a vorbit despre Legea ANI și își invocă „trecutul corect” , iar premierul liniștește lumea că se face, vezi Doamne, din țânțar armăsar.[6] Explicația instituțională oficială? Că întrevederile șefei Curții cu executivul privesc „exclusiv aspecte care țin de buna organizare, administrare și desfășurare a activității instituției”. Cu alte cuvinte: nu s-a întâmplat nimic, iar dacă totuși s-a întâmplat, a fost despre mobilier.
Și atunci, ca prin minune, chiar în ziua în care ar fi trebuit să dea socoteală, Curtea a livrat un verdict impecabil de popular. CCR a declarat constituțională prevederea care poate conduce la încetarea mandatului lui Dominic Fritz găsit definitiv de Înalta Curte, în conflict de interese.[7] E, în sine, o decizie bună: un ales incompatibil care pleacă acasă e exact genul de consecință pe care o cerem, pe bună dreptate, de treizeci de ani. Dar priviți coregrafia. În aceeași zi, aceeași instituție care își plimbă președinta prin biroul unui premier demis dă altcuiva lecții de integritate. Curtea se spală pe imagine în procesul altuia iar presa, publicul, rețelele se reped, previzibil, pe scalpul zilei și uită de întâlnirea de vineri.
Aici e figura de stil a întregului sistem: consecința reală, atunci când apare, nu cade acolo unde e cel mai meritată, ci acolo unde e cel mai utilă ca spectacol. Fritz plătește și plata lui devine paravanul pentru o întâlnire pe care n-o va plăti nimeni. Un cap tăiat în piață, ca să nu se vadă mâinile strânse pe sub masă.
Căci acesta e miezul putred al poveștii. Nu faptul că s-au întâlnit ci că, după ce s-au întâlnit, nimeni nu va răspunde. Se va constata că întâlnirea a existat. Se va constata că a fost inoportună. Se va constata, poate, printr-un raport de comisie citit de trei oameni, că „au fost afectate aparențele de imparțialitate”. Și cam aia e. Nimeni nu demisionează, nimeni nu se recuză, nimeni nu plătește. Fiindcă rușinea politică, ultima frână morală a unei clase de conducere, s-a evaporat demult din spațiul nostru public.
Trăim, așadar, sub domnia unui singur verb: a constata. Statul român a renunțat să pedepsească, a renunțat până și să se prefacă a pedepsi și s-a retras confortabil în postura notarului care ia act. Se constată sărăcia energetică, se constată exodul profesorilor, se constată dezindustrializarea, se constată chiar și cârdășia dintre judecător și parte și, de fiecare dată, constatarea ține loc de consecință. Iar când, prin excepție, se produce totuși o consecință, un primar care își pierde scaunul, ea nu infirmă regula, ci o slujește: e scoasă la înaintare exact cât să acopere constatările incomode.
Caragiale scria, cu un secol și ceva în urmă, formula perfectă a clasei noastre politice: „să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica”. Am reușit performanța de a-l depăși. Astăzi nici măcar nu ne mai prefacem că revizuim. Doar constatăm. Constatăm și mergem mai departe, cu factura în mână și cu resemnarea pe buze, murmurând litania națională a acestui deceniu: „aia e” până când, într-o zi, cele două cuvinte nu vor mai încăpea pe niciun buletin de vot.
Pentru că un popor care spune „aia e” la orice sfârșește prin a nu mai fi întrebat nimic.
Vă las cu întrebările. Simple, nu retorice de dragul efectului. Genul la care un stat funcțional răspunde într-o după-amiază, iar unul care doar constată le ocolește ani la rând:
De ce plătim cea mai scumpă energie din Europa raportat la cât câștigăm, într-o țară care își produce singură gazul, cărbunele, curentul din hidro și din nuclear?
De ce, la unguri și la bulgari, aceeași factură apasă mult mai ușor pe un salariu decât la noi?
De ce prețul curentului a sărit cu aproape 60% exact în clipa în care s-a ridicat plafonarea și cui i-a folosit, de fapt, ridicarea ei?
De ce combustibilii sunt mai ieftini la vecinii noștri, care cumpără petrol la aceleași cotații internaționale ca noi?
De ce, când țițeiul scade pe piețele externe, prețul de la pompa noastră „uită” constant să coboare la loc?
De ce un stat care taie 52% din bursele elevilor și lasă 370 de profesori să plece în patru luni găsește, totuși, bani pentru absolut orice altceva?
De ce educația a coborât sub 2,5% din PIB, când propria lege a țării cere 6%? Și cine răspunde atunci când însuși statul își încalcă legea?
De ce închidem capacități industriale pe cărbune fără să punem nimic solid în loc, ca apoi să ne mirăm că importăm scump exact ce produceam ieftin?
De ce președinta Curții Constituționale se întâlnește discret cu un premier demis, în biroul șefului Senatului, chiar în ajunul unei decizii și de ce ni se sugerează, brusc, că „nu e mare lucru”?
De ce singura consecință vizibilă a săptămânii cade pe un primar, și nu pe cei care ar trebui să dea socoteală pentru acea întâlnire?
Și, la urmă de tot: de ce ne-am obișnuit să punem întrebările astea în șoaptă ca și cum am ști deja că singurul răspuns pe care-l vom primi vreodată e „aia e”?
De ce?
[1]Eurostat, prețurile energiei electrice pentru gospodării, semestrul II 2025 (publicate la 5 mai 2026): raportat la standardul puterii de cumpărare, România conduce clasamentul UE cu 49,52 euro/100 kWh, peste Cehia (38,65) și Polonia (37,15). Comparațiile pe capitale (indicele HEPI, la puterea de cumpărare) plasează Bucureștiul pe primul loc european la costul suportabil al electricității.
[2]Eurostat: în S2 2025, prețul curentului pentru gospodăriile din România a crescut cu 58,6% față de S2 2024, cea mai mare majorare din UE, într-un context european în general stabil, pe fondul eliminării plafonării. Prețuri la pompă, august 2026: motorina standard peste 10,5 lei/litru, benzina peste 9,5 lei/litru; în ritm anual (iulie 2026), motorina +30,7% și benzina +23,15% (INS și monitorizări de piață).
[3]Ilie Bolojan, în comunicările pe marginea ajustării PNRR (iunie 2026), a semnalat riscuri persistente „pe componenta de energie și decarbonizare”.
[4]Buget educație 2026: cca 2,4–2,5% din PIB, în scădere de la 3,04% în 2025 și sub pragul de 6% prevăzut de lege, fondul de burse și protecție socială redus cu ~52%; cost-standard per elev înghețat, ~370 de demisii în învățământul preuniversitar în primele patru luni ale anului școlar 2025–2026 (surse sindicale, ANOSR, Ministerul Educației). Formulări din protestele sindicale ale anului 2026: „austeritate deghizată în reformă”, „Vă e frică de un popor educat?”.
[5]Presa a relatat o întâlnire din 14 august 2026 între președinta CCR, Elena-Simina Tănăsescu, și premierul demis Ilie Bolojan, în biroul președintelui Senatului (Mircea Abrudean), cu puțin înainte de pronunțarea Curții pe Legea integrității (ANI), lege atacată la CCR de parlamentari USR–PNL și de președintele Nicușor Dan.
[6]Reacții instituționale (16–17 august 2026): CSM, președinții curților de apel și ai tribunalelor au cerut clarificări, peste o treime dintre senatori au cerut, prin grupul PACE–Întâi România, o comisie parlamentară de anchetă (depusă la Biroul Permanent al Senatului, 17 august). Președinta CCR nu a negat întâlnirea, susținând că nu s-a discutat Legea ANI, comunicatul CCR invocă „exclusiv aspecte care țin de buna organizare, administrare și desfășurare a activității instituției”. Premierul a caracterizat controversa drept o exagerare, „din țânțar armăsar”.
[7]Azi, CCR a declarat constituțional amendamentul potrivit căruia aleșii pentru care s-a constatat definitiv un conflict de interese sau o incompatibilitate, inclusiv anterior noii legi își pierd mandatul în 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii (dacă e promulgată), vizându-l direct pe Dominic Fritz, primarul Timișoarei și președinte USR, declarat definitiv în conflict de interese de ÎCCJ la 18 iunie 2026. În aceeași ședință, sintagma „persoana care are relații asemănătoare celor dintre soți” a fost declarată neconstituțională. Fritz a calificat decizia drept „abuz de putere” și „sancțiune retroactivă” și a anunțat că o va contesta la CEDO.
„Aia e.” O țară în care totul se constată și nimeni nu răspunde
Sursa foto: IA
