„Nu suntem irelevanți”: Europa își caută vocea în criza din Orientul Mijlociu, excluși din jocul mare
Decizia președintelui american Donald Trump de a lansa un atac aerian masiv asupra instalațiilor nucleare iraniene a marcat nu doar o escaladare militară periculoasă, ci și o înfrângere simbolică pentru diplomația europeană. În timp ce avioanele americane se pregăteau de decolare, liderii europeni se aflau încă în plin dialog cu oficialii iranieni, convinși că diplomația mai are o șansă. În realitate, fuseseră lăsați pe dinafară.
Pentru Europa, a fost o lovitură dureroasă: în timp ce Parisul, Berlinul și Londra pledau pentru reținere, Washingtonul acționa unilateral, iar diplomații europeni au fost reduși, spun unii analiști, la rolul de figuranți într-o manevră care a indus în eroare Teheranul.
Excluși din jocul mare, la nivel diplomatic, atacul a fost perceput ca o umilință. Timp de săptămâni, reprezentanții E3 (Franța, Germania, Marea Britanie) au încercat să negocieze cu Iranul o cale de dezescaladare, mizând pe istoricul parteneriat cu SUA în gestionarea dosarului nuclear. Dar Trump a ignorat avertismentele aliaților săi transatlantici și a acționat în forță, dezvăluind cât de puțină greutate mai are Europa în jocurile geopolitice majore din Orientul Mijlociu.
Johann Wadephul, ministrul german de externe, a recunoscut ulterior că a aflat despre atac doar după ce bombardamentele au început. La Londra, guvernul britanic a susținut că a fost „informat”, dar acest lucru nu a diminuat impresia generală că partenerii europeni au fost deliberat ocoliți.
În Italia, Giorgia Meloni, văzută de unii ca fiind apropiată de curentul politic reprezentat de Trump, a fost la rândul său luată prin surprindere. Chiar și lideri ca Keir Starmer, care investiseră politic în relații „speciale” cu Washingtonul, au fost lăsați fără replică.
Mai grav decât lipsa de consultare este bănuiala că Trump a folosit în mod calculat eforturile diplomatice europene pentru a oferi Iranului o falsă senzație de securitate. Potrivit unor relatări din New York Times, atunci când Casa Albă declara că președintele va aștepta „două săptămâni” înainte de a decide asupra unei acțiuni militare, ordinele de atac fuseseră deja emise.
Pentru Sanam Vakil de la Chatham House, episodul demonstrează marginalizarea profundă a Europei în negocierile nucleare: „Europa nu are capacitatea de a oferi nici garanții, nici presiuni credibile. Apelurile sale la reținere au fost complet eclipsate de forța militară americană”.
În paralel, relația Uniunii Europene cu Israelul traversează una dintre cele mai tensionate perioade din ultimele decenii. Blocada prelungită asupra Gazei, însoțită de o criză umanitară severă, a pus Bruxellesul într-o poziție dificilă: cea de cel mai mare finanțator al ajutorului pentru palestinieni, dar cu o influență aproape nulă asupra celor care decid dinamica războiului.
Un raport recent realizat de Înaltul Reprezentant al UE, Kaja Kallas, susține că Israelul a încălcat prevederi-cheie privind drepturile omului din cadrul Acordului de Asociere cu UE. În replică, guvernul israelian a calificat demersul european drept „scandaloas și inacceptabil”, anunțând că va ignora orice concluzii.
Toate acestea se petrec pe fundalul unei dinamici internaționale în care premierul Benjamin Netanyahu pare să ia în considerare doar pozițiile președintelui Trump. Însă chiar și această relație a fost marcată recent de tensiuni și contradicții, Trump criticându-l public pe Netanyahu, doar pentru a-l apăra câteva zile mai târziu.
În acest context, tentativele liderilor europeni – inclusiv ale președintelui Macron – de a menține o „linie strategică clară” par din ce în ce mai lipsite de ecou. În propriile cuvinte, Macron a afirmat: „Poate că nu participăm la atacuri, dar rămânem consecvenți strategic – iar pe termen lung, vom câștiga”. Mulți se întreabă însă dacă mai este cineva care ascultă Europa în Orientul Mijlociu.
În timp ce oficialii europeni insistă că rămân actori relevanți prin diplomație, sprijin umanitar și angajament pentru stabilitate, realitatea geopolitică este dură: fără pârghii militare semnificative și fără o voce unitară suficient de convingătoare, UE riscă să devină un actor secundar într-un conflict care redefinește ordinea regională.
În cele din urmă, poate că cea mai sinceră întrebare pe care Europa ar trebui să și-o pună nu este dacă este ignorată, ci de ce. Iar răspunsul poate fi la fel de incomod precum realitatea pe care a încercat să o mascheze în ultimele săptămâni.
Sursa foto: Abir Sultan/EPA-EFE
