Congresul PPE
În ce măsură un congres al unui partid, fie el și european, poate deveni o chestiune de strategie globală? Doar în măsura în care acest partid deține (sau poate să dețină) o putere de o dimensiune semnificativă la nivel global.
Iată că, săptămâna trecută, la București, a avut loc Congresul Partidului Popular European, o grupare care se consideră a fi cea mai mare și mai puternică din Uniunea Europeană. A fost un eveniment deosebit? Cu siguranță! Va avea el urmări „strategice”? La această întrebare este mai greu de răspuns. Vom încerca, în cele ce urmează, să evaluăm asemenea posibile urmări pe câteva direcții majore.
Contextul internațional în care a avut loc acest Congres a îndemnat la câteva opțiuni strategice, fără îndoială.
Mai întâi, războiul din Ucraina a intrat în al treilea an, sub auspicii prea puțin favorabile Kievului. O mult trâmbițată ofensivă ucraineană în primăvara-vara anului trecut s-a sfârșit înainte de a începe și, în final, cei care au avut câștiguri semnificative au fost rușii, care sunt, și acum, într-o înaintare lentă. Ceea ce se vede este că Statele Unite au mizat pe faptul că trupele ucrainene, echipate cu armament occidental și sprijinite cu informații transmise prin mijloace tehnice ultramoderne (sateliți, avioane de supraveghere etc), vor obține o victorie rapidă (de tip blitzkrieg) care va genera în consecință o instabilitate majoră, politică și socială, în Rusia. A fost un calcul greșit, cel puțin pentru 2023.
Intrarea în 2024, anul superelectoral, a complicat situația. Congresul SUA a refuzat deblocarea ajutorului financiar pentru Ucraina, ceea ce a crescut povara pe umerii Uniunii Europene, care a devenit, în lunile din urmă, principalul contributor la ajutorul financiar și militar pentru Ucraina. Această povară, la rândul ei, crește amenințarea crizei economice în Europa. Ne aflăm, astfel, într-o situație de trecere treptată a economiei pe picior de război, deși decizia unei participări la operațiunile militare este, deocamdată, vagă, negată oficial și, oricum, ocultată în fața unei consultări democratice.
În Occident (și, implicit, și în România), există bani, sub formă de împrumuturi, care finanțează consumul – adică se mențin magazinele pline – și investițiile în domenii adiacente războiului. În Franța, președintele Macron a anunțat deja prioritatea creșterii producției de muniție („nu putem lăsa Rusia să învingă!”, a spus președintele francez), iar Polonia, România și alte țări au crescut substanțial bugetele pentru apărare.
În paranteză, efervescența investițiilor în infrastructura de transport din România nu poate fi separată de acest context. În doar câteva luni, s-au deblocat investiții care au trenat zeci de ani (segmentul lipsă dintre Margina și Coșevița și traversarea Carpaților cu A1, autostrada Moldova A7, cu variantă spre Iași, Autostrada A3 etc). Putem specula că, după termenele pe care le afișează constructorii de autostrăzi (toate finalizabile până în 2026), o eventuală ofensivă majoră a NATO în Ucraina ar putea avea loc în 2027. Un asemenea orizont se potrivește și cu calendarul electoral. Noua Comisie va „intra în pâine” în septembrie și va putea determina, în doi ani, o trecere concretă la o economie de război în majoritatea statelor Uniunii. Repet, acestea sunt speculații, dar există indicii că asemenea scenarii nu sunt nici fanteziste și nici de ignorat.
Revenind la economie, o criză poate fi acoperită foarte bine prin comenzi de stat pentru apărare și/sau război. Exemplul din 1929-1933 este clasic. Dar ne putem gândi că trebuie să existe un moment la care cineva trebuie să plătească – prin bunuri concrete – creditele angajate. Este destul de străveziu că Occidentul mizează în continuare pe război pentru ca o Rusie înfrântă să plătească oalele sparte, cu vârf și îndesat. Consorții internaționale fac simulări pentru ceea ce ar trebui făcut în Ucraina după război. Regimul de la Kiev, dar și o serie de agenții occidentale au făcut deja estimările pentru „reconstrucția” Ucrainei, iar sumele la care s-a ajuns sunt, firește, astronomice. Cine le va plăti? Răspunsul Occidentului este unul singur: Rusia! Răspunsul popularilor europeni la Congresul de la București a fost același. Ce se va întâmpla, însă, dacă războiul se prelungește sau dacă, și mai grav, Rusia nu va fi învinsă?
S-a spus deja – inclusiv Traian Băsescu la o emisiune TV în marja Congresului PPE – că nu există o definiție clară asupra „victoriei Ucrainei” sau a „înfrângerii Rusiei”. Deocamdată, sub presiunea creditorilor și a iminenței crizei, cuvântul de ordine este „război”!
Din acest punct de vedere, Congresul PPE, organizat la București, în România, este o replică perfectă a Summit-ului NATO din 2023, de la Vilnius. Vilnius, capitala Lituaniei, se află la vreo 30 km de frontiera cu Belarus și la vreo 300 km de Federația Rusă. București se află la 220 km de baza militară Mihail Kogălniceanu, de unde avioane americane de supraveghere patrulează deasupra Mării Negre. Pe înțelesul tuturor, Congresul PPE s-a ținut într-un loc legat simbolic de o direcție militară strategică prioritară a Occidentului.
Bine, bine!, se va spune, dar PPE este un partid politic, Uniunea Europeană nu este NATO, iar subiectul Congresului a fost pregătirea alegerilor europarlamentare din 9 iunie. Da, pe hârtie așa a fost!
Dacă acest Congres al PPE ar fi fost preocupat (doar) de agenda internă a Uniunii, ar fi fost firesc ca țara în care s-a organizat să fie o țară-cheie pentru partidul respectiv și să primească, în consecință, un „premiu”, o promisiune pentru următorul mandat european. Cel mai mult s-au așteptat românii la o deblocare a aderării la Spațiul Schengen, cu atât mai mult cu cât la București a venit și cancelarul Austriei, Karl Nehammer, considerat de majoritatea opiniei publice principalul oponent la aderarea României și Bulgariei. Cancelarul austriac a retezat scurt orice speranță, într-o declarație la limita politeții și diplomației: „Spațiul Schengen nu funcționează, așa că nu trebuie extins”. Iar Ursula von der Leyen a lăudat, cu cinism, succesul „vacciniadei”, într-o țară amenințată să plătească un miliard de euro pentru niște doze de vaccin de care n-a mai fost nevoie.
România, pentru PPE, nu este o țară care trebuie sprijinită, ci o țară care trebuie controlată. Fără să intrăm în chestiuni de politică internă, trebuie să remarcăm că, din România, există patru partide afiliate PPE, în ordinea „vechimii”: UDMR, PNL, PMP și Forța Dreptei. În Parlamentul European, la Bruxelles și Strasbourg, eurodeputații nu se grupează pe naționalități și nici pe afilierea politică din țările de origine, ci pe afilierea politică europeană. Asta înseamnă că europarlamentarii care vor fi aleși din cele patru partide de mai sus, vor fi colegi în grupul PPE din Parlamentul European și vor vota la fel!
Dar, în țară, liberalii se află la guvernare, împreună cu social-democrații, iar PMP și Forța Dreptei se află în opoziție, considerându-i pe social-democrați ca principalul lor adversar politic. (UDMR, potrivit politicii sale tradiționale, se va afla în acea barcă în care va primi cele mai mari aventaje pentru minoritatea maghiară.)
Mai mult, în ultimele două mandate, în Parlamentul European, a funcționat o coaliție între populari și socialiști, coaliție care a fost modelul și pentru guvernarea PNL-PSD de la București, păstorită de președintele Iohannis. Una peste alta, partide care sunt „prietene” la Bruxelles, sunt inamice la București. Aceste alianțe „contra naturii” sunt prezentate de liderii lor ca „un obstacol împotriva extremismului”.
Și aici pare a fi cheia importanței organizării Congresului PPE în România: maximizarea voturilor pentru partidele afiliate PPE. Dacă avem în vedere că, la alegeri, PSD și PNL vor merge pe o listă comună și că, foarte probabil, viitoarea Comisie va fi tot o coaliție popular-socialistă, interesul Congresului nu a fost blocarea „extremismului” în România, ci obținerea unei majorități confortabile la Strasbourg&Bruxelles.
De altfel, în România, nu există partide „extremiste” în sensul occidental al cuvântului. Acestea sunt partide care cer, practic, ieșirea țărilor lor din UE, expulzarea imigranților și, eventul, oprirea ajutoarelor către Ucraina. Avem așa ceva în România? Nu! Partidul vizat, în România, de eticheta „extremist”, AUR, se declară pro-european și anti-rusesc. Și nici măcar SOS România nu cere ieșirea României din UE și nu se declară pro-Rusia!
Pe scurt, Congresul PPE de la București s-a asigurat că afiliații din România nu se vor certa (prea tare) între ei și că în viitorul Parlament European vor fi minimum 26 de eurodeputați români (din 33) care vor susține establishment-ul.
Rezultatul mai puțin bun (și mai puțin mediatizat) pentru popularii europeni este că doamna Ursula von der Leyen, președinta în exercițiu a Comisiei și propunerea PPE (unica propunere!) pentru încă un mandat la șefia Executivului european, a primit doar puțin peste jumătate din voturile delegaților. Desigur, având în vedere că votul a fost o formalitate, nu este foarte relevant. Dar slăbiciunea unui partid mare stă în chiar mărimea partidului în cauză.
Despre democrație la nivelul Uniunii Europene vom scrie într-un material viitor.
Sursă foto: hotnews.ro
